Intr-una din zile, in cercul unor prieteni, am facut cunostinta cu Nicolas. Are cam patruzeci de ani si e scriitor liber profesionist. Nu e celebru – „nu-s un Houellebecq“, glumeste el – , dar reuseste, de bine de rau, sa traiasca din scris. I-am spus ca m-ar tenta sa discutam pe aceasta tema. A fost de acord si am stabilit pe loc o intilnire. A scos o agenda cu cotorul ros, a rasfoit-o incruntindu-se putin si, printre o multime de alte insemnari, si-a notat intilnirea cu mine.
„E bine asa“, a mai mormait el. Ne-am vazut citeva zile mai tirziu la una din numeroasele cafenele de pe Saint Germain, cu sistem de incalzire electric exterior, care da o mina de ajutor primaverii capricioase. Nicolas avea o mina vesela, tocmai primise, dupa cum aveam sa aflu, o invitatie la un mic festival organizat de o asociatie culturala din sud. Mi-a pus citeva intrebari politicoase despre Romania. I-am raspuns la fel de politicos. Abia dupa venirea cafelelor conversatia a inceput sa se dezghete. Am aflat ca publicase patru carti de poezie si, din ratiuni „alimentare“, citeva romane pentru tineri. ii spun ca in Romania practic e imposibil de trait din scris, chiar daca esti dispus la concesii rezonabile, si il indemn sa-mi detalieze situatia din Franta, asa cum o cunoaste el. Sta si se gindeste, nu stie de unde sa inceapa. „Ar fi multe de spus...“, zimbeste el.
In fine, gaseste sirul ideilor.
Nu poate spune ca traieste propriu-zis din scris, ci de pe urma scrisului. Banii ce vin din ceea ce publica efectiv sint putini. Din poezie, mai nimic, iar din romanele pentru tineri ceva mai mult, cit sa traiesti modest un an. Dar exista alte forme de venit, conexe. Cum sint rezidentele de artist, in Franta sau aiurea, unde ai liniste sa scrii si de unde poti ramine si cu ceva economii. Sau diferite burse de creatie, pe un proiect concret, oferite de fundatii sau de
