La unul dintre colocviile Institutului de Studii Avansate din Berlin, un cunoscut biolog specializat în cefalopode vorbeşte despre complexitatea sistemului neuro-muscular al braţelor de caracatiţă. Rezultă că avem de-a face cu un nevertebrat foarte „inteligent“, „curios“, „singuratic“, capabil să-şi mişte membrele mai divers, mai prompt, mai eficace decît omul, să-şi controleze, adaptativ, culoarea pielii, să înveţe, să se joace, să plănuiască o acţiune determinată, să-şi confecţioneze unelte şi să calculeze anticipativ manevrele celor opt braţe de care dispune. În unele privinţe, caracatiţa ar fi, deci, mai „inteligentă“ decît alte animale (inclusiv vertebrate) şi „superioară“ omului. Sufletul meu discret anti-darwinist jubilează. Linia ascendentă a evoluţiei speciilor e dată peste cap. Animalele nu devin, urcînd scara zoologică, din ce în ce mai adaptate. Ceea ce cîştigă pe cîte o latură pierd pe alta. Se perfecţionează într-o direcţie anumită şi reculează într-alta. S-ar putea spune, mai curînd, că fiecare specie animală are componenta ei de superioritate faţă de toate celelalte. Ce poate face o rîmă – de pildă, să supravieţuiască, dacă e tăiată în două – nu poate face un mamifer superior. Sau, iată, ceea ce poate întreprinde o caracatiţă cu braţele ei, nu poate întreprinde nici un om cu braţele sale. Ca să nu mai vorbim de schimbarea voluntară a culorii pielii. Conferenţiarul socoteşte că, în definitiv, studiind modul cum se transmite comanda către aparatul locomotor al caracatiţei, va înţelege mai bine cum funcţionează sistemele cerebrale complexe. Cu alte cuvinte, vom afla lucruri noi despre gîndire, dacă vom cerceta cum dă din tentacule iscusitul cefalopod.

S-au pus, fireşte, întrebări din sală. De pildă, cum definim, în fond, „inteligenţa“? Dacă facultatea de a-ţi schimba culoarea în funcţie de necesităţi e o formă de inteligenţă, atunci pentru car