Mai demult, întrebat fiind ce anume îl face să se simtă român, un amic-la-o-ţigară a răspuns simplu şi prompt: "să spun bancuri cu Bulă". Nu imnul naţional, nu imaginea drapelului fluturînd, nu gustul dulce al sărmăluţelor cu mămăliguţă sau cel amar al paşaportului roşu respins la graniţă; nu ştirile de genul "ofiţer-român-cu-o-problemă-personală dă buzna cu scandal la Strasbourg, chiar înainte de discursul premierului" sau "în plin centrul Capitalei un japonez este omorît de un maidanez..." (după care maidanezului i se intentează proces cu avocaţi şi martori şi mai că e găsit nevinovat - vina, cică, a aparţinut japonezului: a fost prea scund). Nici una dintre ipostazele de mai sus nu-l făceau pe amicul-la-o-ţigară să se simtă mai român decît spusul bancurilor cu Bulă.
Un personaj important, aşadar capabil să cuprindă chintesenţa românismului - cine este pînă la urmă Bulă, cînd s-a născut, cum şi-a dobîndit faima şi, ce-i mai important, ce s-a ales de el?
Bogdan Voicu îl denumeşte în articolul său un "erou al istoriei recente", amintind de un sondaj în care a ieşit pe locul I, ca fiind cea mai reprezentativă figură publică pentru România. Unii spun că naşterea sa s-a produs undeva prin anii '60... alţii cum că "naş" i-ar fi un fost comandant al securităţii ceauşiste... Bulă Moise (referiri există şi în dosarul de faţă, în articolul lui Florin Tudose şi în cel semnat de Gheorghe Onuţ); toate sînt însă (şi rămîn aşa, în lipsa unui expert în Bulologie) pure speculaţii.
S-a impus, chiar dacă pe piaţa neagră a umorului de dinainte de Revoluţie circulau o sumedenie de bancuri politice pline de alte personaje. Existau, de exemplu, o sumedenie de bancuri cu preşedinţi de state, cu miliţieni, chiar cu celebrul personaj non-uman, denumit Radio Erevan. Dintre toate însă, doar Bulă a rămas în prezentul amicului-cu-ţigara un indice al apartenenţei.
Bu
