La prima vedere, recenziile Nicoletei Sălcudeanu sînt, precum noul roman francez, interesante mai mult prin cum se spune decît prin ce se spune. Stilul pare să ia faţa ideii, arabescurile condeiului ecranează, pînă la un punct, conţinutul. Cronicara a deprins şi practică fără ostenire mersul pe sîrma limbajului. Scrisul său este o continuă emisie feerică de baloane de săpun care se ating în aer, se sparg voluptos, dar sînt instantaneu înlocuite de altele. Jargonul ştiinţific, limbajul doct, preţios, al simpozioanelor şi lucrărilor academice de teorie şi critică literară, stilul cool şi dezinhibarea verbală ale băieţilor de cartier, metaforele împrumutate de la ?vecina mea?, poeta, locurile comune ale criticii literare şi cele ale tot mai acaparantului univers mass-media sînt precum notele unui xilofon pe care autoarea le izbeşte fără încetare pentru a obţine, în final, melodia dorită. Nici un moment de relaxare, nici o platformă de tras sufletul nu întrerupe acest funambulism stilistic. Mereu în formă, niciodată melancolică, depresivă, sau îngîndurată, Nicoleta Sălcudeanu îşi face de fiecare dată apariţia pe scena literaturii cu aplombul machist al unei vedete de cabaret care ştie cum să îşi pună la picioare întreaga suflare din sală. Modelele sale ? cel puţin la nivelul manierei de a aborda un text critic ? par a fi Al. Cistelecan şi Dan C. Mihăilescu (afinităţile cu scrisul acestora sar în ochi în cronicile ce le sînt dedicate), influenţa primului fiind sensibil mai pronunţată.

Pasienţe este o carte în care sînt puse sub lupă stilul şi ideile mediatorilor realităţii (literare). Este vorba în primul rînd de criticii literari, mai vechi şi mai noi, dar şi de aşa-zişii analişti şi polemişti politici. Altfel spus, o analiză a filtrelor literaturii. În fine, sînt recenzate şi cîteva scrieri literare ?la prima mînă?. De fiecare dată, preocuparea Nicoletei Sălcudea