Apropierea aderarii la UE, dublata de semnalele promitatoare venite de la Bruxelles ca aceasta se va produce fara amanari, infierbanteaza multe minti in randuile oficialitatilor de la Bucuresti. Perspectiva sacilor in caruta UE pare ca induce la multi simtamantul ca ocazia nu ar putea fi pierduta pentru a mai contabiliza ceva capital politic - ceea ce este absolut normal -, dar si ca lungul propriului nas n-ar mai trebui chiar atat de scrupulos pastrat. A-ti cunoaste lungul nasului este o virtute, care poate fi insa lesne pierduta in momente cruciale de bun augur. Si aderarea la UE este, fara indoiala, un moment crucial in istoria Romaniei, in care se poate usor sa-ti pierzi echilibrul considerandu-te mai breaz decat esti. Proiectii ametitoare despre Romania membra a UE sunt, desigur, posibile, dar nu sunt dezirabile. Pentru ca nu folosesc la nimic si, oricum, nu la promovarea schimbarilor pe care este de presupus ca le va antrena, mai devreme sau mai tarziu, apartenenta la clubul european. Romania nu poate deveni o tara ca o floare nici peste noapte si nici chiar pe termen mediu, pentru ca are handicapuri istorice de depasit si pentru ca, fata de membrii vechi ai UE, are decalaje, tot istorice, de recuperat. Si nu trebuie uitat ca, in conditiile apartenentei la UE, mai intai vor aparea costurile si mai apoi beneficiile. Si, sa fim constienti, exista atatea costuri legate direct de buzunarele oamenilor si de nivelul lor de viata, cum sunt alinierea la preturile din UE sau conformarea la costisitoarele norme de mediu, de calitate si de protectie a consumatorului. De asemenea, n-ar trebui cumva sa ne amagim in legatura cu potentialul pe care Romania l-ar avea si pe care abia apartenenta la UE l-ar descatusa, in sfarsit, dupa decenii de asteptari. Intr-o interventie in cadrul conferintei Competitivitate in contextul globalizarii, organizata de Grupul pentru Economie Apl