1. De-a lungul anilor, in sistemul universitar romanesc numai cine nu a voit nu a devenit conferentiar sau profesor universitar. Si mai ales dupa ce parlamentul a dublat lefurile profesorilor, dar nu le-a atins pe cele ale gradelor mai mici, atractia a fost considerabila. Numerosi impostori, uneori chiar plagiatori, ori universitari foarte mediocri, dar cu bune relatii in lumea academica sau politica au trecut repede de toate piedicile. Nici macar cerintele existente, relativ modeste, nu au fost uneori respectate. Pe de-alta parte, evident, alaturi de acestia au promovat pe merit si destui oameni de toata stima. Cum se intampla adesea la noi, un exces intr-o directie a nascut un altul - opus: fostul ministru al Educatiei, bine intentionat, dar imprudent, Mircea Miclea, a introdus noi bareme de promovare la titlul de conferentiar si profesor care, daca ar fi fost respectate, ar fi oprit aproape toate avansarile. De data aceasta nu numai mediocritatile, dar si oameni extrem de capabili ar fi fost lasati fara doritele titluri; meritul si impostura ar fi ramas in continuare impreuna, dar nu inauntru, ci in afara. In esenta, era vorba despre introducerea conditiei sine qua non ca activitatea de cercetare a candidatului sa fie recunoscuta international (in baza unor articole publicate in reviste de specialitate cu recunoastere stiintifica internationala, ISI, cat si a unor granturi internationale). Sub presiunea unor universitati, descoperind ca, in multe cazuri, aceste conditii erau dificil de indeplinit, iar in alte cazuri aproape imposibil (voi arata de ce), actualul ministru, d-l Mihai Hardau, a relaxat, indreptatit, baremele. S-ar zice ca s-a ajuns la un echilibru dorit. Ei bine, nu: caci pentru unii jurnalisti, fie rau informati, fie superficiali de la Cotidianul (fara indoiala, nu sunt singurii), relaxarea e o tradare a "reformei Miclea". Astfel s-a construit in jur