Am scris, nu demult, tot în România literară, despre modul ?ciudat? în care o tânără doctorandă clujeană gândeşte că poate face cel puţin un pas pe calea desăvârşirii profesionale: plagiind. Nu contează că era vorba de un articol de-al meu. Eram mâhnit nu atât de fapta în sine, cât de mentalitatea în faţa căreia parcă ne resemnăm toropiţi de fatalism... postmodernist: aşa-i, ce să faci, se plagiază. Cunosc şi eu nenumărate astfel de fapte: cutare îngrijitor de ediţie preia texte publicate mai întâi de un altul; cutare revistă istorică preia articole dintr-o altă revistă istorică; studenţi care-şi iau de pe internet lucrările de licenţă ş.a. Refuz să cred că plagiatul la noi tinde să devină o cale sigură de afirmare a începătorilor, îndeosebi. Iată de ce primesc cu nespusă bucurie semnele ? şi sunt destule ? dinspre acei tineri cercetărori, publicişti, editori ş.a. care înţeleg să-şi croiască un drum al lor numai prin osârdie şi muncă jertfitoare. Doamna Nicoleta Ionescu-Gură, autoarea unui impresionant tom de peste 550 pagini, Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948-1950. Transformări instituţionale (cuvânt înainte acad. Dinu C. Giurescu; Editura All, 2005), este unul dintre aceşti tineri care au înţeles că o carieră adevărată nu poate începe decât cu o profundă aplecare spre cercetare şi document. De ani şi ani o întâlnesc pe autoare în sala de studiu a Arhivelor Naţionale, părând a se fi contopit, în imaginea mea, cu stivele de dosare pe care, răbdătoare şi parcă neatentă la trecerea timpului, le despoaie de taine, filă cu filă. Astfel şi-a trecut doctoratul în istorie, iar teza ne-o oferă în acest impresionant studiu monografic. Câteva merite ale cărţii şi ale autoarei se cuvin menţionate. Din câte cunosc, este prima monografie amplă consacrată acelor ani de început ai instaurării comunismului în România. Este alcătuită în covârşitoare parte pe baza