Poetii tac pe raftul lor de lemn In opere complete sau postume, Si ne surâd de dincolo de lume ……………………………… Am luat din raft o carte, potrivita Saptamânii Patimilor in care ne aflam. O carte izvodita din patimile indurate de sutele de mii de detinuti din temnitele rosii. Se numeste „Poezia in catuse“ si ar trebui s-o citeasca toti cei care se opun deconspirarii si dezvaluirii crimelor comunismului. Unul din putinele mijloace de a incerca sa faca mai suportabila teroarea, umilinta temnitei, era poezia. Multi detinuti au devenit poeti in temnita, alaturându-se colegilor lor de celula. Când venea un detinut nou, transferat din alta inchisoare, imediat era intrebat ce poezii noi a adus. Poeziile nu se scriau, caci nu aveau cu ce si pe ce; poeziile se memorau, de mai multi detinuti, ca sa nu fie uitate. Fostul meu prieten si coleg de universitate ieseana, in cei sapte ani de puscarie a memorat câteva sute, pe care le-a publicat in 1995 sub titlul amintit. Dupa care a obosit si a plecat sa le recite sfintilor poeziile durerii unui neam. Aurelian a fost condamnat, alaturi de alti colegi, deoarece la aniversarea a 500 de ani de la suirea pe tron a lui Stefan cel Mare, la un cenaclu pe care il conducea, s-au recitat câteva strofe din „Doina“ lui Eminescu. Unul dintre membrii cenaclului a informat organul, iar partidul, recunoscator, l-a facut mai târziu decan si apoi chiar rector al universitatii. „De mult nu-mi cresc frunze pe lemnele seci / de mult suciturile mele schiloade / scot ghiare din noduri si ghiare din cioate, / cerând parca mila cotitei poteci. / De mult spânzur umbre, de mult sun a vreasc, / dar uneori noaptea când luna se roaga, / iar vântul imi misca naluca oloaga / prin crengi deznadejdea spre ceruri o casc. / Sub coaja aud tresariri ce ma dor / si-o lacrima calda ma frige-n tulpina / suind suciturilor strâmbe lumina / si-n vechi putregaiuri un tremur usor“.