M-a prins efectul de halo şi am uitat cu desăvîrşire de un personaj de care altminteri e greu să uiţi zilele astea. Mai ales avînd în vedere impresia tristă pe care mi-a lăsat-o semnînd scenariul lui Dear Wendy, impresie pe care o propagă cu Manderlay. Mda, e vorba de Lars von Trier. Un alt atac asupra S.U.A, pe care îl găsesc extrem de legitim: democraţia impusă cu forţa, gen ,uitaţi unde ne-a adus pe noi, sigur o să vi se potrivească şi vouă", e tot un soi de dictatură, chiar dacă nu personală, ci conceptuală. De acord, dar de la un mesaj tare la o împachetare în limbajul hipersensibil al artei cinematografice (of, sforăi scriind asta) e cale lungă, iar von Trier nu trece de jumătatea ei. De data aceasta, eroina cineastului danez aterizează pe o plantaţie şi pune osul la emanciparea sclavilor.

Atenţie - pentru că filmul nu mai e demult premieră, bănuiesc că l-aţi văzut deja, această cronică deţine ceva ,spoilere". Finalul (nu singurul) îi dă acestui film sărutul morţii, tocmai pentru că se foloseşte de un artificiu, care îi sapă tot ,realismul". Or, cum l-am perceput eu, acesta era pariul primului film din trilogie, Dogville. Pot să filmez totul pe o scenă, în accepţia ei convenţională, care să sublinieze astfel graniţa dintre public şi lumea imaginară pe care le-o propun, pentru ca apoi, tocmai arătîndu-le-o, să îi determin să o transgreseze printr-o sutură solidă? În ceea ce priveşte Dogville, răspunsul este da. Spre deosebire de Manderlay. Bizareria este că primul trece testul pariului folosindu-se de numeroase artificii de filmare şi montaj dar lipsindu-se pe cît posibil de obiecte. Din nou, inversul i se aplică lui Manderlay. Acest lungmetraj are însă circumstanţele atenuante rezultate din aşteptări. Mai exact, te aştepţi ca eroina să scape, rezultă din cele două filme că ea e absolut esenţială pentru ultima parte a trilogiei - pe care va trebui s