Este adevarat: culturile, ca si popoarele, sunt pandite de tentatia replierii de sine. Iar romanii nu constituie o exceptie din acest punct de vedere. Totusi, noi cultivam - în paralel - si o tentatie contrara: cea a "largului". Literatura romana a gazduit autori care au expus cele mai diverse locuri ale alteritatii, fie ea culturala, umana, geografica sau de alt gen. Ma gandesc, spre exemplu, la Dimitrie Cantemir, la Mircea Eliade, precum si la nenumarati altii. Nu! Cultura noastra nu este, asa cum unii o percep, definitiv închisa între zidurile propriei creatii: "altundeva"-ul isi gaseste loc nu numai în romane, ci si în lucrari istorice si eseuri filosofice. Si cred ca nu s-a subliniat îndeajuns partea de inspiratie franceza/francofona care exista inclusiv la numerosi scriitori, precum Neagu Djuvara, Matei Visniec, Dinu Flamand etc. Aceasta deschidere catre lume, nascuta din curiozitate si atragere, se exprima si printr-o apetenta speciala a publicului roman cultivat fata de literatura, teatrul si filmografia straine, adesea apartinand unor limbi si culturi cu difuzare restransa. Totodata, în sens invers, înregistrez din ce în ce mai des semnale privind eforturi de "exportare" a propriilor repere culturale, de prezentare a acestora în fata unui nou tip de public, cu o privire mai detasata si mai proaspata în acelasi timp. Un astfel de demers echivaleaza, numai în aparenta sau, cel putin, numai la început, cu un foarte dur examen. In fapt, cu timpul, acesta trebuie sa ajunga la serenitatea unui schimb în care nimeni nu are ceva de pierdut din simplul gest de "a da". Spre exemplu, zilele trecute am avut placerea de a asista, la Paris, la o surprinzatoare punere în scena a piesei Manole ou le don de l’amour (Manole sau darul iubirii), de catre Teatrul National din Targu Mures. Piesa a avut la baza atat legenda populara orala, cat si Mesterul Manole al lui Lucian Blag