Prozator prolific, cu o vigoare a fictiunii destul de rara pe la noi, Dan Stanca vasleste din greu in apele unui destin literar dificil. Plin ochi de romanele sale, care nu mai prididesc sa treaca pe hartie, scriitorul s-a nascut cand nu trebuie: scrie mult, scrie lung, incapatanat asupra unor obsesii personale, scrie intr-o vreme in care nu mai exista editori-chirurgi, dintr-aceia care sa taie in carne vie, sa recompuna, sa reaseze, sa ceara rescrieri. In mana unui asemenea doctor de texte, romanele lui Dan Stanca ar fi fost de mult best-seller-uri. Singurul vant in panze i-a venit dinspre re-trezirea miraculoasa, in ultimii ani, a gustului pentru fictiunea autohtona. Astazi, e publicat de cele mai puternice case de editura pentru ca e citit. In clasamente insa, locul lui e incert. Scrie prea personal, prea departe de mode, de desanturi stilistice, de experientele si experimentele propriei generatii (n. 1955). Amesteca portretul realist-clasic cu libertatile postmoderne ale (auto)citarii, alunecarile poetice la limita bunului gust cu impresionante viziuni lautréamontesti s.a.m.d. Critica pare incomodata de stufosenia acestor carti, de scriitura lipsita de insemnele epocii (ba chiar ale oricarei epoci!), cand nu se cabreaza de-a binelea la reluarea, aproape in fiecare roman, a temei "lumii de fier", ori a legionarismului romanesc ca simbol al nenorocului national. Rezultatul e o subvalorizare a unuia dintre cele mai suculente condeie din proza contemporana. Impreuna cu Radu Aldulescu, Dan Stanca da pondere unei zone stilistice de extractie argheziana, careia ii adauga tensiune metafizica si pedigree eliadesc. Placat pe simbolistica guénonista si punand in miscare enorme combustii de tip dostoievskian, prozatorul afirmat dupa 1990 isi pastreaza inca suflul, dupa mai bine de zece carti. Mut* e un roman rascolitor, care ar fi trebuit sa se incheie insa undeva spre 200 d