S-a scris mult despre declaratiile domnului liberal Orban in ceea ce priveste colegele de partid, dar nimeni nu a analizat aceste declaratii prin prisma continuitatii gandirii liberale din perioada interbelica. De fapt, domnul Orban este purtatorul de cuvant al generatiei liberale interbelice care, in anii ’30, considera femeia potrivita doar pentru sarcinile casnice si sociale, si nicidecum pentru politica. Nu Partidul National Liberal a fost cel care a acordat in 1929 dreptul de vot femeilor, ci Partidul National Taranesc. Putine au fost femeile care au reusit sa devina membre ale Partidului National Liberal, pe cand numarul lor a fost mult mai mare in randurile Partidului National Taranesc. Pentru o scurta comparatie, sa spunem doar ca in 1934 doar trei femei se gasesc in structurile PNL, pe cand in cele ale PNT se gasesc cinci, una dintre ele, Maria Pop, fiind promovata chiar ca membra a executivului central, prima femeie care ajunge in ierarhia superioara a PNT. PNL renunta incetul cu incetul la colegele sale feminine: daca in 1934 sunt trei membre (Tatiana Iorgulescu, Zefira Voiculescu si Maria Pilat), in 1937 sunt numai doua (Florica Marcotzi si Elena Gheorghiade), iar in 1938 doar una (Henrieta Gavrilescu). PNT continua insa sa promoveze femeile, iar in 1939 Maria Pop ajunge prima femeie senator. Cat despre activitatea acestor femei, ea se concentreaza doar asupra serviciilor sociale nu numai din perspectiva rolurilor specifice ale femeii (de mama si sotie), dar si pentru ca partidul nu le permite sa actioneze si in plan politic. E de ajuns sa citim raportul Amaliei Musotter din 1934 cu privire la locul ocupat de femei in ierarhia partidului liberal, pentru a ne da seama de pozitia de inferioritate a femeilor fata de colegii barbati. Amalia Musotter scrie ca femeile consiliere din Ardeal ar lucra si in alte domenii decat cel social, dar barbatii nu le permit