Stau în faţa unui document deschis, asemănător cu o foaie albă şi goală, şi mă gândesc ce

v-aş putea spune acum în prag de sărbătoarea Învierii.

Cred că aţi obosit să vi se tot spună să fiţi mai buni, mai calzi, mai luminoşi, de parcă aceste sentimente şi stări ar trebui să le aveţi doar de sărbători, iar în rest puteţi fi şi încruntaţi, trişti, apăsaţi de probleme.

Probabil v-aţi plictisit să primiţi mesaje de iubire, de împăcare, de iertare. Pentru că în afară că egoul vă este oarecum zgândărit în funcţie de câte mesaje primiţi, semnificaţia se pierde undeva pe traseul trimiterii şi recepţionării mesajului.

Poate v-aţi săturat să vă întrebaţi ce e cu făţărnicia aceasta de a ne aminti o dată în an să fim mai buni, să iertăm etc., iar în rest să iubim duşmănia, să ne înjunghiem pe la

spate, să ne urâm. Mai ales că până la urmă nu prea stă în putinţa noastră de oameni imperfecţi sau perfectibili să-l iertăm,

să-l uităm pe cel care ne-a greşit cândva sau ne-a făcut cândva un rău. Iar vorbele calculate, de genul te-am iertat, am uitat, hai să fumăm profana pipă a păcii, ştiţi prea bine că sunt simple propoziţii goale care nici măcar nu vă mai mişcă vreun muşchi al feţei când le rostiţi.

De aceea, nimeni nu mă poate convinge că Sărbătoarea Învierii nu şi-a pierdut undeva, pe drumul celor două mii de ani, valoarea şi semnificaţia. Am demitizat-o atât de mult, încât a ajuns să se confunde mai mult cu venirea iepuraşului, promovat obsesiv de supermarketuri, mass-media etc., decât cu Moartea şi Învierea veşnică.

Nimeni nu îmi poate spune că este mai bun, iertător etc. pentru că timp de trei zile s-a dus într-un fel de voiaj monden la Biserică, uitând apoi un an să rostească o rugăciune, în cazul în care nu are probleme când îşi va întoarce din nou privirile spre Ceruri, să mai calce nu la o slujbă, ci într-un lăcaş de cult