Vreme de cîteva decenii, proza franceză mainstream a fost recalcitrantă. Cînd spun recalcitrantă, nu mă refer la natura raportului cu ideologia dominantă, ci la atitudinea scriitorului faţă de exigenţele de lizibilitate şi de identificare ale cititorului, la respingerea plăcerii lecturii ca delăsare mic-burgheză, ca amorţire a spiritului critic. Proza recalcitrantă nu e reprezentată de romane apocaliptice, patetice, cu potenţial mare de scandal, ci de o scriitură care se vrea revoluţionară, în primul rînd în ignorarea categoriilor literare care defineau Vechiul regim al literaturii. Proza recalcitrantă este refractară la o sensibilitate fie prozelit-entuziastă, în anii '60 (mişcările de protest pacifiste şi anti-burgheze din Occident însoţite de modele artistice respective), fie ironică sau, dimpotrivă, patetic-superficială, în anii '80 (postmodernismul de tip anglo-saxon, alianţa dintre cultura populară şi cea înaltă); recalcitrantă faţă de dezvoltarea industriei literare (prin transformarea ficţiunii în literatură de divertisment), faţă de evidenţa destituirii literaturii din funcţia de vehicul ideologic (evidenţă de ordin sociologic). Parte din avangardă - aceea care hibridizează genurile şi bruiază referinţa, ca de pildă Raymond Roussel -, literatura matematizată de la OuLiPo, Noul Roman, Noul teatru, textualismul (în prelungirea lor) şi parte din literatura ,memoriei afective", pe traiectorie proustiană, y compris literatura genealogică şi mitologizantă (de la Jean Rouaud, Pierre Michon, la recenta şcoală Nouvelle fiction, dar şi la Pascal Quignard) contribuie la constituirea unui canon al prozei recalcitrante. Toate aceste tipuri de literatură militau pentru ceva dincolo de estetic: pentru revoluţie, pentru purificarea viziunii despre lume pînă la epokč-ul fenomenologic, pentru păstrarea intactă a sîngelui albastru european. De vreo douăzeci de ani, însă, liter