Există un loc care farmecă pe multă lume. Din pricini, uneori, diferite. Unii merg în sudul Franţei ca să privească cîmpurile de lavandă şi să-şi ameţească simţurile cu aceste mirosuri şi culori. Alţii, ca să asculte muzică de operă la Aix-en-Provence, ca să se plimbe prin ruinele cetăţilor de la Arles sau Nîmes sau ca să admire echilibrul unui amfiteatru antic, încă bine conservat, ca cel de la Orange. Pentru oamenii de teatru, pentru scriitori şi traducători, toate drumurile duc la Avignon şi la Chartreuse, celebra mînăstire de pe celălalt mal al Rhonului, la Villeneuve-lez-Avignon, acolo unde podul mult cîntat îşi aşeza, cîndva, şi celălalt capăt. Peisajul este atît de schimbat în afara festivalului, încît poţi să consideri că ai nimerit în altă parte. Totul este mult mai solemn, mai auster, mai misterios, într-un fel, atunci cînd agitaţia formidabilă a teatrului lipseşte. Cînd teatrul este absent, ai ochii şi pentru alte spaţii, pentru poveştile extraordinare de aici, eşti atent la detalii altfel, priveşti altfel, te laşi pătruns de încărcătura locului, de energia lui specială, auzi zbuciumul apei şi înţelegi, altfel, murmurul zidurilor. Eşti prins de diurn, cu alte cuvinte, nocturnul teatrului neexistînd. Doar amintirile născute de el, imagini din spectacole, întîlnirile, fragmentele de discuţii animă singurătatea paşilor.

La începutul lui aprilie, am ajuns, ca într-un prolog teatral, la Avignon. Mai exact, la Chartreuse. De obicei, în timpul festivalului, aici se ţin spectacole lectură pe texte noi, poţi să vezi mici spectacole experimentale de gest, de dans, este un fel de apendice-laborator al festivalului, de cercetare dramaturgică. Poţi să citeşti în bibliotecă şi să te pui la curent cu tot ce este nou în materie de teatru contemporan, asta nu doar în festival, ci, mai degrabă, în afara lui, este o bază de informaţii strînsă şi organizată extre