Mai mult de un deceniu, participarea lui Mircea Cărtărescu la ceea ce numim ? oarecum patetic, dar exact ? viaţa Cetăţii a fost egală cu zero. Tipul creatorului abstras, detaşat de lumea socială şi de tensiunile politicului pentru a-şi urmări, netulburat de nimeni şi de nimic, propriile fantasme, autorul Nostalgiei şi al Levantului a fost criticat mai voalat sau în mod direct pentru această neimplicare. Atitudinea sa nu era cu totul inedită, dar ea părea, în orice caz, exotică în contextul anilor ?90, în care mai toată lumea făcea cu fervoare politică. După aproape jumătate de secol de îndoctrinare, pe tiparul Partidului unic şi al gândirii încorsetate ideologic, Revoluţia a adus câteva drepturi (la opinie, la expresie, de asociere) intens exploatate în deceniul trecut, în care energiile individual-locutoare au fost în fine descătuşate. Cu toate acestea, l-am înţeles perfect pe Mircea Cărtărescu, în a cărui balanţă personală opera de ficţiune cântărea mai mult decât publicistica pe teme de actualitate. Puţină, voită inactualitate, o ştim de la G. Călinescu, nu-i strică unui scriitor adevărat... Iată însă că în urma ecourilor defavorabile înregistrate la apariţia primului volum din Jurnal (2001), diaristul calificat ca narcisist şi egolatru a luat decizia unei schimbări de macaz, oprind în gara presei cotidiene şi trecând cu arme şi bagaje în rândul comentatorilor politici. Metamorfoza a fost facilitată de un telefon primit de la Marius Tucă, directorul ?Jurnalului Naţional?, care i-a oferit scriitorului nostru cadrul concret al colaborării. Dintr-un alt unghi privind lucrurile, ea se înscrie într-o strategie mai amplă a lui Mircea Cărtărescu: aceea de a cuceri şi reţine un public mai larg, printr-o progresivă comercializare a scrisului său. Dacă volumul de povestiri De ce iubim femeile (2004) reprezintă latura glossy a acestei seducţii, cu o tematică şi un tip de scr