Nu va fi vorba de o anumită zi, nici de vreo aniversare, ci de un simbol infinit mai cuprinzător: fiecare om ori grup uman ajunge treptat, pe cont propriu, la ideea Sîmbetei Paştelui. Care ar fi traseul specific unui locuitor al României de la începutul secolului XXI ­ iată o problemă pasionantă. Dacă spunem că raportul cu Divinitatea reprezintă datul fundamental al fiinţei umane, emitem un adevăr de bun simţ, transformat de multă vreme în loc comun; dar tocmai datul fundamental în cauză se află actualmente tot mai acut pus în discuţie, contestat şi, în cele din urmă, negat. Iar asta nu doar ca reflex al laicizării universale; confuzia şi incertitudinea la capitolul credinţei s-au potenţat vizibil în ţara noastră ­ şi asta nu de ieri, ci de multă vreme.

O sumă de specialişti în sociologie şi în psihologie ne asigură, plini de convingere, şi încă din primii ani ai secolului X X , că poporul român nu ar fi cu adevărat religios, că religiozitatea lui ar reprezenta doar o inerţie folclorică şi o habitudine comportamentală. Iar calendarul religios românesc s-ar rezuma la un prilej de chefuri. Argumentele în acest sens au devenit clasice - începînd cu absenţa unor sfinţi şi martiri de origine română şi terminînd cu inexistenţa unui veritabil misticism; în literatura română, şi mai ales în poezie, pragul dintre religios şi mistic n-a fost trecut pînă acum de nici un scriitor român notabil. Formulele frapante inventate de cîţiva sociologi, înzestraţi cu talent literar şi cinism, precum Mihai Ralea, au făcut şcoală şi nimeni nu le-a mai măsurat doza de aproximativ şi de inexactitate.

Or, această doză mi se pare extrem de ridicată. Existenţa u n o r trăsături psihice "naţionale", sustrase timpului şi transformate în realităţi metafizice, reprezintă în cel mai bun caz o iluzie. Modul în care o colectivitate uriaşă ­ adică un popor ­ reacţionează faţă d