Ce eforturi depunem ca să ne motivăm frivolitatea! (Să ne-o motivăm, dar şi să ne-o salvăm. Pentru că, oricît am ţine să nu fim consideraţi frivoli, undeva, în ţesuturile adînci ale alcătuirii noastre ? cît de nobilă o fi ea ? stă pitită fărîma de înclinaţie spre uşurătate şi bagatelă. Nu neapărat blamabilă, de vreme ce sîntem convinşi ? nu numai noi, artiştii, dar şi matematicienii ? că mica doză de adjuvant frivol face bine chiar şi celui mai sobru demers, îl face, la urma urmei, mult mai comestibil. Iată, chiar paranteza aceasta preliminară e în regim frivol. Ca argument, desigur, în favoarea micii demonstraţii ce urma.) Cînd mărturisesc, în varii ocazii, că merg constant pe stadion, la fotbal, deşi pronunţ preţios football, sprîncenile ridicate de interlocutor traduc subit surprinderea. Iar dacă circumflexele mirării nu cer neapărat explicaţia, par oricum necruţătoare. - Cum, la foootbal?! Urmează replica-mi (zdrobitoare, cred) menită, cumva, a-mi justifica frivolitatea. - Dar, tot atît de constant şi la Filarmonică... Şi aş trage ? cu obligatorie modestie ? lucrurile spre domeniile în care mă mişc prin vocaţie. Acolo unde ? evident, nefiind singurul caz ? scenariul general nu poate omite acest algoritm. (Ca algoritmul să aibă şi succes!) Dar încă o secundă, pentru a trece în perimetrul celălalt, al scrisului, acolo unde un Camil Petrescu ? numai de frivolitate neputînd fi învinuit ? a practicat cu voluptate şi comentariul sportiv, nefiindu-i frică de eventualele lui nefaste urmări asupra capodoperei. îţi vine atunci să dai replica celui cu sprîncenele ridicate: - Păi, dacă şi Camil... De revenit la arte. Proteicul Picasso, genial prin chiar fervoare proteică, s-ar plasa perfect în perimetrul...frivolităţii. Dacă nu ne-ar fi teamă de eticheta radicală. Şi nu ne e. De ce să ne fie, de vreme ce, iată, tocmai pe această ubicuitate şi-a consolidat andaluzul inconfund