De-a lungul soselei, de o parte si de cealalta, un sat intreg asteapta Pastele. Nu in doua mii de case - cum era Rastul acum o saptamâna, ci in carute, in cotete, in corturi din folii cusute cu sârma. Indurerati, furiosi sau resemnati, satenii din Rast asteapta Invierea... In murmur surd, sute de tragedii se framânta de-a lungul soselei, de o parte si de cealalta, pâna departe, pe maguri. Sute de vieti adunate in câteva gramezi de lemne, de cotete, de bucati de folie cusute cu sârma in chip de casa. Mobile adunate la nimereala, paturi, cuverturi ori covoare „de bune“, saci de haine apucate in graba disperarii - toate mustesc a Dunare nemiloasa. Printre ele, câteva oratanii se-nvârtesc bete de frig, de necunoasterea locului, incurcate printre porci, miei ori vitei. Doar câinii zac istoviti prin crâmpeie de liniste, pe sub carute ori masini, prea speriati sa mai latre macar la luna. Acesta este Rastul. „E Saptamâna Patimilor, Doamne!“ A dormit in caruta - nu a mai gasit drumul spre corturi in puterea noptii. Inghetata de frig, priveste acum in jur. Nimic nu recunoaste, nici cele câteva bulendre adunate in saci - toata casa ei. Nici chipurile oamenilor care se perinda pe lânga ea - vecini, neamuri pe care nenorocirea aproape i-a desfigurat in doar câteva zile. „Schelalaiau câinii dupa mine sa-i iau si n-am putut. Mi-au murit toate pasarile - le pusesem intr-un sac sa le iau in tractor. S-au zbatut, dar au cazut. Cine sa le mai ia din vâltoare??? Toata munca noastra, toata agoniseala s-au dus!“. Oprita Micu isi sterge lacrimile cu un colt al basmalei. In zadar. Suvoiul durerilor parca nu se va mai opri niciodata. „Am luat haine doar de pus pe noi. Atât. Nu mai am nimic, vai de viata mea! Acum stau aci - de o fi sa murim, sa murim, ca de asta nu scapa nimeni. Saptamâna Patimilor, Doamne, a noastra e!“. Femeia se lasa pe pamântul negru al câmpului. Hohotele ii zbicesc trup