Trăim cu iluzia că tot ceea ce reprezintă la un moment dat mentalitatea unei epoci a fost rezultatul firesc al evoluţiei gîndirii omeneşti. Cu alte cuvinte, credem că există un progres implacabil ce guvernează această lume, iar de acest progres nu scapă nici ideile de natură filozofico-religioasă. În acest caz, ideile cărora li s-a îngăduit odată consacrarea publică şi au devenit astfel expresia dogmatică a opticii unei vremi, acele idei s-au impus în urma unor pure şi inofensive dezbateri teoretice. Cum s-ar spune, ele au cîştigat pentru că cei care le-au susţinut au avut dreptate, şi nu pentru că adepţii lor ar fi avut ceva în plus: puterea.

Trecem cu vederea amănuntul că, în spatele izbînzii unei teorii religioase, se ascunde o realitate cîtuşi de puţin teoretică: un raport de forţe graţie căruia adepţii unei idei s-au dovedit mai puternici decît adversarii lor. Orice dogmă a reuşit să se impună prin forţă, şi nu prin strălucirea argumentelor invocate în sprijinul ei. Ca să dai valabilitate unei gîndiri filozofice sau religioase este nevoie de putere, de o frustă, brutală şi promptă putere. Iar cînd puterea îmbracă forma instituţiei publice, ea devine autoritatea cea mai eficientă în instaurarea unei mentalităţi. Ea hotărăşte dogmele care au dreptul să fie în vigoare şi tot ea expulzează, din tărîmul ideilor îngăduite oficial, concepţiile considerate a nu fi pe potriva timpului. Pe scurt, ea hotărăşte ce anume trebuie să creadă opinia publică.

Cartea eseistului francez Sarane Alexandrian - Istoria filozofiei oculte - este caleidoscopul acelor concepţii omeneşti ce nu au atins niciodată stadiul dogmatic al gîndirii oficiale. Ele nu au făcut niciodată şcoală şi nici nu au întrunit consensul învăţaţilor vremii, şi totuşi au avut mereu adepţi şi au stîrnit mai întotdeauna emulaţie. Şi, cu toate că nu s-au bucurat de recunoaştere publică, ele