Copilul normal trebuie "sa vada ingeri", sa se intilneasca, in reveriile lui, cu Maica Domnului, cu alte cuvinte trebuie lasat sa traiasca un timp intr-o poveste, cu spaimele si extazul virstei lui. M-ar interesa, intr-un ipotetic tratat de istorie a copilariei, credinta. Asta, pentru ca am convingerea ca Dumnezeu s-a nascut in sufletul copilului. O foarte frumoasa nuvela a unui sud-american, intitulata "Starea de gratie", descrie aventura sufleteasca a unui grup de copii dintr-un sat brazilian, traita in fiecare an in zilele premergatoare Invierii, in Saptamina Mare. A trecut mult timp de cind am citit-o si nu mai stiu cum se numeste autorul, dar imi amintesc, in toti anii, de Pasti, de jubilatia grupului acelor copii, de fervoarea cu care participau la intimplarea divina pe care o evocau, pe care o traiau, realmente, cu ardoarea credintei lor catolice, de rolul pe care fiecare dintre copiii aceia sarmani il juca in festivalul care se desfasura neintrerupt zi si noapte, intr-o animatie aproape extatica. Nu stiu cita exagerare artistica era acolo, dar imi amintesc de parca as fi trait si eu acele evenimente: dupa copacii, grei de verdeata, era obisnuit sa se ascunda cite un inger zburdalnic, gata sa se joace cu ceilalti, iar realitatea era amestecata cu fictiunea; Madona aparea prin farmec la unul sau altul dintre eroii povestirii, se auzeau cintece misterioase venite din intunericul noptii... Era un basm, acolo, in lumea aceea, rosturile si rolurile adevarului si ale visului se inversau cit se poate de firesc. Am uitat numele scriitorului, dar nu am uitat starea de gratie; ceva ireal, dar fermecator, ca in tablourile lui Chagal, asta am retinut si imi amintesc in fiecare an de "starea de gratie", care, vazuta sau abia inchipuita, se lasa peste lume in vremea Pastelui. * Ar fi interesanta o cuprinzatoare "Istorie a copilului si copilariei". Sint citeva studii cu gust