Desfăşurarea primei ediţii de la Montevideo, a Campionatului Mondial de Fotbal, cu toate neajunsurile şi greşelile create, părea că va fi un impuls pentru continentul american, cu atât mai mult că titlul fusese cucerit de uruguayeni, iar echipa Statelor Unite, care se calificase în careul de aşi, avusese o comportare onorabilă. La numai doi ani însă, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, spre surprinderea generală, fotbalul a lipsit. Începuse acel conflict dintre nord şi sudul american, prin care „yankeii” îşi arătau dezacordul şi chiar dispreţul pentru „Soccer” (cum este cunoscut fotbalul englez). Drept fotbal, nord – americanii îl considerau pe cel al lor, considerat „fotbalul american”, un joc în care apar mai mult calităţile atletice ale sportivilor, o combinaţie între rugby – fotbal şi chiar lupte.

Fotbalul european nu avea să moară. Numeroase federaţii europene care au absentat la Montevideo, au regretat gestul făcut. Primii care au făcut acest lucru, au fost austriecii, care cu „Wunderteam”-ul lor reuşiseră ca în 1929 să câştige „Cupa Europei”. La fel au făcut şi italienii, care aveau jucători de mare valoare. Începuseră asaltul pentru a aduce în Europa următoarea ediţie.

Congresul de la Stockholm şi al doilea turneu

mondial

În 1932, la Congresul FIFA de la Stockholm, au fost înregistrate doar două candidaturi pentru organizarea ediţiei din 1934 a „Cupei Mondiale”: Italia şi Suedia. Pentru unii, alegerea Italiei părea o surpriză. O surpriză prin aceea că Austria, Cehoslovacia, Ungaria, ca să nu mai vorbim de Germania, dădeau tonul pe bătrânul continent. Anglia se izolase de FIFA. Italienii prezentaseră ca argumente, o formaţie aflată sub conducerea lui Vittorio Pozzo,care se afla în prim– planul european de trei ani de zile, când din cele 23 de meciuri susţinute, pierduse numai două. Infrastructura în Italia era impresionantă,