Cele mai frumoase povestiri despre animale se scriu dupa trecerea lor in nefiinta. Probabil numai atunci realizam ce am pierdut si incercam sa exprimam ce nu am reusit cat au trait.

Boierul este numele unui motan. De rasa europeana, mare, puternic, inteligent, un pic cam badaran, de profesie... vagabond tomberonist.

In urma cu vreo sapte ani, deschizand usa apartamentului, intr-o seara cand Mitzi, felina casei, dadea semnale ca dincolo era ceva, am zarit un motan mare, alb cu cateva pete negre, care se uita cu mult interes spre noi, dar nu indraznea sa intre. M-am dat deoparte si am lasat animalele sa comunice intre ele. Dupa numai doua minute de semnale numai de ele stiute, motanul a intrat in apartament. Am inchis usa in urma lui. A avut o reactie de teama, dar de indata ce l-am mangaiat s-a linistit. L-am dus in bucatarie, i-am pus sa manance ce am crezut de cuviinta, a mancat tot ce era cu carne, branza si paine si a lipait cu mare pofta lapte, cat i-a fost necesar. Cand si-a potolit foamea, s-a postat in mijlocul bucatariei si ma urmarea cu privirea. L-am mangaiat, m-a rasplatit cu torsul lui zgomotos, apoi a cautat iesirea si, cand am deschis usa, s-a dus usurel pe scari in jos. In zilele urmatoare a venit din nou, pe seara. Locuim la etajul intai si probabil astepta sa se linisteasca circulatia pe scari ca sa-si ia inima in dinti pentru a veni la usa noastra. Seri la rand i-am deschis si l-am hranit. Nu cerea decat un pic de mancare si un pic de dragoste. L-am botezat Boierul, fiindca mi s-a parut ca are aere de mare boier de tara. Nu stiu daca el pricepea ca are nume sau simtea nevoia sa aiba unul, dar noua ni se parea ca este esential sa aiba.

Peste vreo trei saptamani, a indraznit sa intre in camera de zi, unde a simtit ca nu e circulatie mare. L-am lasat. S-a urcat pe canapea si si-a stabilit un loc al lui, la margine, probabil ca sa