Mii de romani petrec Pastele, si in acest an, sub cerul liber. Mai bine asa, decat sub ape. Au fost siliti sa se retraga din calea stihiilor, sa-si vada casele si acareturile sterse de pe fata pamantului de Dunarea iesita din matca.
Pentru traditionalul nostru simt al fatalitatii pare un scenariu tipic. Faptul ca ni se intampla chiar in Saptamana Patimilor a devenit o tragica metafora. Desi Dunarea pare in descrestere, amenintarea nu a disparut. Meteorologii prevad vremuri tulburi in saptamanile care urmeaza, e posibil ca raurile interioare sa turbeze si ele, virusate de progresiva salbaticire a naturii din ultimii ani. Desi autoritatile au avut cateva barci in plus si au mobilizat mai multi jandarmi decat anul trecut, chiar daca au aplicat o strategie pana acum de neconceput in Romania, aceea a inundarii controlate, felul in care sunt gestionate crizele lasa in urma un gust amar si multe nedumeriri. Cum a fost posibil ca, imediat dupa ce premierul si presedintele au vizitat zonele de pericol, dand asigurari ca nu vor fi probleme, digurile vor rezista, apele sa sparga zidurile, sa rupa totul in cale, chiar pe drumul batut de oficialitati? Cum se face ca multi dintre cei evacuati au aflat ca sunt in calea apelor in clipa dezastrului si au putut pleca doar cu hainele de pe ei? E adevarat, suntem obisnuiti ca natura sa izbeasca deodata, cu toata puterea, dandu-ne un sentiment de zadarnicie si inutilitate.
Si totusi, o viitura pe un fluviu lung de mii de kilometri, cum e Dunarea, nu te loveste din senin. Toata lumea stia ca Dunarea maturase jumatate de Europa inainte sa ajunga in Romania. Era de asteptat ca fluviul sa nu-si incapa in albie, mai ales ca afluentii acestuia aveau debite anormale. Tari mereu incercate de furia apelor, de pilda Germania, se pregatesc din timp pentru asemenea evenimente. Trupele de interventie si localnicii inalta diguri provi
