A trecut un veac jumatate de la miracolul petrecut la manastirea bacauana Rachitoasa, in noaptea de 20 martie 1856... Taranii de pe valea Zeletinului vorbesc si acum despre nemaivazuta intamplare. Despre clipa aceea magica, in care o lumanare s-a aprins singura, in mijlocul bisericii, sub privirile uluite ale calugarilor si poporului.
Miracolul de la miezul noptii
Trecuse de miezul noptii, a treia duminica a Postului Mare, numita si "a Crucii". Istoviti de privegheri si infranare, incremeniti de ceasuri de rugaciune in strane, cei peste o suta de monahi de la Rachitoasa asculta, cu inima setoasa de sfintenie, cuvintele molatece ale slujbei de la miezul noptii. Chipuri ingalbenite, barboase, ravasite de nesomn... Mai in spate, in penumbra pridvorului, sunt ingramaditi tarani cenusii, cu obrajii lipiti de pardoseala cea rece, multumind lacrimat Domnului, ca au bucuria sa asiste la asemenea clipe inaltatoare... Se intampla spre ziua. Intreaga oaste de monahi ingenuncheaza ca in transa. Acum canta intr-un glas "Luminanda", dinaintea laudelor, una din cele unsprezece Evanghelii ale Invierii, in care se implora lumina harului dumnezeiesc. Cuviosii privesc incordati spre colosala catapeteasma, lunga pana-n intunecatele bolti, ce sta parca sa se prabuseasca asupra-le. Ruga atinge intensitati nelumesti. Deodata, sub una din cele doua icoane dinaintea altarului - a "Sfantului Ioan Botezatorul, cand l-au dus maica-sa in pustii" -, se aprinde o lumina! O lumanare alba, groasa cat un brat de copil, se aprinde, pur si simplu, de la sine, asemeni luminii de la Ierusalim, in noaptea Invierii. Toti vad flacara. Imprejurul ei, pe cativa metri, nu se afla nimeni. Nici o mana omeneasca nu a atins-o. Norodul murmura inspaimat. Apoi, aceeasi lumanare avea sa se mai aprinda, singura, de inca doua ori. In alte doua nopti, in aceeasi clipa a mezonopticii: 26 si 28
