Tot optimismul autorităţilor, care cu o săptămână înainte de Paşte nu vedeau un pericol iminent în viitura de pe Dunăre, s-a dus pe apa Sâmbetei de Sfintele Sărbători când digurile, puse la grea încercare de oameni şi de apă, au început să cedeze în serie. Este o situaţie excepţională. Dunărea n-a mai atins un asemenea nivel decât în urmă cu o sută de ani, iar debitul său a bătut orice record. Pentru aşezările riverane, apărute şi dezvoltate pe seama debitelor medii ale fluviului, dezastrul era unul anunţat. Unul oricând posibil şi viaţa oamenilor a depins direct şi nemijlocit de capriciile vremii. Nici pentru autorităţi ceea ce se întâmplă de-a lungul fluviului nu este o surpriză. Chiar ministrul mediului, doamna Sulfina Barbu, recunoaşte că încă de anul trecut se ştia care sunt zonele supuse pericolului de inundare şi care sunt digurile cu probleme. Sunt lucruri care se ştiau şi mai demult.

De cel puţin 16 ani de când, practic, nu s-a mai făcut nimic pentru a consolida măsurile de apărare împotriva inundaţiilor, pentru că n-au mai fost bani. Banii s-au cheltuit pe multe alte lucruri urgente, dar nu pentru ceea ce rămâne o urgenţă permanentă. Pur şi simplu domeniul ăsta a fost lăsat de izbelişte şi de lipsa totală de control au profitat, cu inconştienţa lor tradiţională, oamenii. Majoritatea digurilor care au cedat au fost agresate în timp de cei care s-au aşezat pe malurile fluviului şi au scobit în diguri pentru a lua pietrişul şi lutul cu care şi-au ridicat casele. Acele case pe care acum apa se răzbună dizolvând pur şi simplu aceste încropiri tradiţionale pentru care noţiunea de amenajare rurală n-are nici un sens, indiferent de ce crede vorbăreţul ministru al Agriculturii. Cel mai dramatic aspect al acestui episod dramatic al zilelor noastre îl constituie însă atitudinea oamenilor, psihologia lor. Ţăranul român pare să nu mai fi păstrat nimic din calităţ