* Omul din interior / Inside Man (SUA, 2006), de Spike Lee.
Cel mai bun film al lui Spike Lee, Do the Right Thing (cunoscut la noi şi sub titlul de Pizzeria lui Sal), era o expunere ardentă despre comunitatea multirasială ca butoi cu pulbere; chiar mai pustiitoare decît explozia finală era suita de explozii verbale declanşate de Lee pe la mijlocul filmului, cînd personajele - afro-americani, italo-americani, americani de origine coreeană - se proţăpeau, pe rînd, în faţa camerei şi spuneau ce cred despre mamele, strămoşii, tradiţiile, dumnezeii şi pigmenţii vecinilor lor. Cel mai bun lucru - de departe - din penultimul Spike Lee distribuit la noi, A 25-a oră, era momentul în care eroul, un new-yorkez de origine irlandeză şi de religie catolică, se uita în oglindă şi îi înjura pe rînd, cu aplicaţia unui sociolog şi verva unui hip-hopper, pe pakistanezi, pe ruşi, pe dominicani, pe portoricani, pe evrei, pe negri, pe homosexuali, pe albii bogaţi, pe preoţii catolici, pe "I. H, care a scăpat uşor, cu doar o zi pe cruce", pe alţii pe care nici n-am avut timp să mi-i notez şi, în sfîrşit, pe el însuşi. După care se simţea puţin mai bine. Pe scurt, invectiva rasistă este pentru Lee ce e prelegerea despre hamburgeri pentru Tarantino, iar scepticismul lui educat în stradă e un corectiv necesar la discursurile oficiale despre binefacerile multiculturalismului.
La prima vedere, cel mai recent proiect al său, Omul din interior, e departe de a-i oferi condiţii ideale ca să-şi exerseze redutabilul simţ al observaţiei. E un film de gen, după scenariul altcuiva (al lui Russell Gewirtz), un thriller cu spărgători, poliţişti şi ostatici, în care misterele confecţionate, surprizele narative şi suspansul negocierilor trebuie să ocupe primul plan. Dar, de la primele cadre cu clienţii şi angajaţii băncii care peste cîteva momente va fi spartă, e clar al cui e filmul; dintre
