* Istoria frumuseţii, ediţie îngrijită de Umberto Eco, traducere de Oana Sălişteanu, Editura Rao, 2005.

Istoria frumuseţii este o carte frumoasă, dar nu o istorie. Cum nu-mi plac istoriile, m-aş fi prins. Tehnic, însă, e o istorie, dar cui îi pasă? În ce ce mă priveşte, a fost cea mai frumoasă poveste ilustrată cu care m-am întîlnit de cînd sînt adult, căci urăsc cu ardoare textele albumelor de artă, în aceeaşi măsură în care îmi plac pozele lor lucioase. E o carte pe care am citit-o şi privit-o zile în şir, pentru ca noaptea să am vise bizare, despre care n-am ştiut ce să scriu, aşa cum îndrăgostitul cască gura fără să spună nimic în faţa iubirii sale.

Ceea ce desparte stilul acestei cărţi de restul studiilor de artă este simplitatea ei profundă şi rafinată, distanţa pe care o ia faţă de orice preţiozitate, în acelaşi timp în care manevrează cu remarcabilă dexteritate idei, reproduceri şi fotografii de artă (de la Praxiteles, Botticelli, pînă la Rita Hayworth, Marilyn Monroe sau Naomi Campbell în Calendarul Pirelli) şi texte filosofice sau literare din Antichitate (Platon, Euripide) şi pînă astăzi (Marinetti sau Kafka etc.). Aşa încît istoria Frumuseţii începe pentru fiecare din altă parte. Pentru mine a început cu Crist-ul acoperit de giulgiu al lui Sanmartino din Capela San Severo, a continuat cu cititoarea lui Fragonard, cu Sărutul lui Hayez, cu Ofelia lui Millais şi cu înnebunitoarea plăcere tactilă a ţesăturilor lui Ingres (n-am putut pipăi decît rochia de mătase a contesei de Hansonville, dar recuperez eu), apoi am tras cu ochiul la tînăra blondă a lui Renoir scăldîndu-se şi mi-am zis în sinea mea (cu o mare corectitudine politică): "iată o fată plinuţă căreia îi stă tare bine aşa, cu părul roşcat şi ochi albaştri pe cerul bleu-verzuliu din mintea artistului!", am devorat cu mintea maşinăriile lui da Vinci, Lanterna magică a lui Athanasius Kirch