Măsura unui sistem de educaţie al unei ţări este absolventul. Orice altă discuţie despre ce califică o şcoală să fie considerată şcoală bună, nu poate fi decît marginală. Faptul că se spune că o şcoală are profesori bine cotaţi, că deţine o bază materială bună, că dă olimpici şi aşa mai departe, toate acestea nu contează cîtuşi de puţin dacă absolvenţii săi nu îndeplinesc anumite cerinţe minime, general definite, pentru a putea fi numiţi absolvenţi. Am făcut această introducere pentru a nu mai lăsa loc, încă de la început, altor criterii care nu fac decît să abată atenţia de la esenţial. Problema educaţiei româneşti de astăzi este deprecierea calităţii acesteia, resimţită şi clamată atît de cadrele didactice, cît şi de toţi cei care vin în contact constant cu educaţia, fie că este vorba despre părinţi, studenţi şi elevi sau, sporadic, cum ar fi ziarişti, ONG-uri şi orşicine.

Problema educaţiei româneşti este una de viziune. Nu a existat, nu a fost fixat, definit, un ideal educaţional la care să se raporteze toţi cei care au ajuns, voit sau întîmplător, să decidă la un moment dat asupra educaţiei. Au existat, în schimb, nenumărate iniţiative şi modele propuse, care mai devreme sau mai tîrziu au fost uitate. Oamenilor cărora le-a picat soarta educaţiei româneşti în mînă, le-a lipsit consensul. Nimic din ce s-a început nu a fost dus la bun sfîrşit. Dar iniţiative au fost nenumărate. Cauzele incoerenţei administrării sistemului şi a ineficienţei acestuia au fost în principal două: oamenii partidelor politice care au dat miniştri ai educaţiei aveau viziuni complet diferite, iar funcţionarii eterni din Ministerul Educaţiei şi din multele instituţii coordonate de acesta nu au fost în stare să ofere continuitate, aflîndu-se cu totul la dispoziţia deciziei politice.

Cu cine şi cum?

Diriguitorii educaţiei ştiau că trebuia făcut ceva cu educaţia de după 1990