De pe la mijlocul secolului trecut, reflecţia asupra pluralismului religios a început să capete în Europa un relief din ce în ce mai important. Războiul pe de o parte, dezvoltarea studiilor religioase pe de altă parte aduceau pe continent conştiinţa diversităţii religioase a lumii şi necesitatea de a o tematiza. Universitari, specialişti în ştiinţele religiei, printre care G. van der Leeuw, M. Eliade, H. Zimmer, L. Massignon, H. Corbin, lucrau în orizontul unei realităţi unice a religiei manifestată specific de diferitele tradiţii. Filozofi mistici, ca Simone Weil, ori gînditori tradiţionali, ca René Guénon şi A. K. Coomaraswamy, postulau un nucleu transcendent al religiilor, o revelaţie primordială sau o Philosophia perennis, dezvoltată diferit, dar analog, în medii istorice şi culturale diverse, conform geniului propriu diferitelor comunităţi umane. Pentru aceşti gînditori, peisajul religios al lumii se organizează sub semnul coerenţei sau chiar al convergenţei spre un pol transcendent, presupus de însăşi cunoaşterea şi fenomenele de tip religios. Tendinţe academice recente, ţinînd mai mult ori mai puţin de ideologia postmodernă, au drept postulat tare provenienţa strict umană a religiosului şi obligaţia ca studiul să se rezume la manifestările lui. Ele analizează contextele şi contextul religiilor în dauna "textului" lor, vînează critic orice referinţă la o "esenţă", un "sens" ori o instanţă unificatoare a religiilor. La limită, îşi desfiinţează obiectul de studiu, sugrumîndu-i caracterul specific prin opţiunile de metodă savantă, dar întrucîtva inadecvată.
Începînd mai cu seamă de la Conciliul Vatican II, creştinismul este, la rîndul lui, îndemnat să îşi regîndească atitudinea faţă de problemă. Afirmînd că celelalte tradiţii conţin anumite adevăruri şi valori sacre autentice, documentul conciliar Nostra aetate a dinamitat poziţia exclusivistă, oficial a
