Impulsiv, dar rabdator in "indeletnicirea actoriceasca", Mircea Albulescu deschide sertarul cu amintiri abia cat sa respire un fragment din copilarie, din perioada scolii sau a inceputurilor in teatru. Imbracat la costum, ni s-a infatisat cand ca un copil pus pe sotii, cand ca un om care isi ascunde suferintele.

Pe masa din centrul biroului sau mic troneaza laptopul, "cutiuta", cum ii place sa-i spuna. Din cand in cand, actorul priveste ecranul calculatorului si zambeste nepotului sau Vladimir, surprins de ochiul aparatului de fotografiat, in parc, pe tricicleta. "Am avut si eu cand eram mic", spune bunicul de pe-acum si-si sterge lacrimile ce-i curg, fara motiv, semn poate al imbatranirii ochilor. S-a nascut in Bucuresti si nu era zi cu soare in care sa nu-si scoata bicicleta si sa-i scartaie rotile pe cimentul ce acoperea curtea casei sale. "Am fost un copil razgaiat, mai ales ca eram si singur la parinti si toti se purtau cu mine de parca eram «botul de aur». Imi placea sa trag de coarnele bicicletei si imediat cadeam pe spate, apoi ma loveam la cap, de-ndata, imi aparea si cucuiul. Si stii cum se scapa de cucui?", ma intreaba, uitandu-se fix la mine. Ridic din umeri, si raspunsul vine prompt: "cu lama de cutit". Rade cu pofta. In minte-i apare mama, care venea ingrijorata si-i aseza pe crestet lama lata si rece a cutitului, apasand pe cucui, doar-doar da inapoi. "Era o femeie tare frumoasa, spune actorul despre mama sa. Provenea dintr-o familie de polonezi, pe nume Tempinsky. Ea catolica, eu botezat in religia tatalui, ortodox. Cu toate astea, cu ea ma duceam la biserica Baratia, iar cu tata la carciuma, unde o ascultam pe Maria Tanase". Acum, dupa atatia ani, de un singur lucru ii pare rau - mama lui nu l-a invatat ungureste.

MANDRU DE TATAL SAU. A invatat germana la o scoala nemteasca, apoi franceza, iar de dragul calculatorului s-a apucat si de e