Dacă francofilia se manifestă în nordul Californiei, prin multitudinea de restaurante gourmet de profil, francofonia este un concept mai puţin palatabil şi care se cere, în consecinţă, îndelung digerat în cadrul conferinţelor şi simpozioanelor dedicate temei. De exemplu, cea mai recentă manifestare din această serie s-a desfăşurat la Stanford la mijlocul lui aprilie şi a purtat titlul Imperiul pierdut: Franţa şi celelalte lumi ale sale.

Dintre nenumăratele discuţii posibile (axate de cele mai multe ori pe fostele colonii şi nu pe francofonii aşa-zicînd benevole, ca aceea românească) mă voi opri doar la memoria colonială a Magrebului. Din punct de vedere intelectual, una din componentele cele mai active ale acestei zone geografice, cu o istorie recentă profund conflictuală, este Algeria. Atinşi în scriitura lor de fantasma limbii materne, scriitorii algerieni sînt marcaţi de hegemonia fostei politici lingvistice unilaterale a Franţei, ca şi de colonialismul şcolii şi culturii pied noir. Astfel, într-un volum despre bilingvism, Abdelkebir Khatibi scrie că autorul arab de limbă franceză este prins în chiasmul dintre alienare şi non-alienare, datorită faptului că nu se exprimă creativ în propria sa limbă, ci îşi transcrie din start propriul nume în caractere latine. La rîndul său, Jacques Derrida se referă la problema lingvistică a aproprierii identitare, în volumul parţial autobiografic Monolingvismul celuilalt (Le monolinguisme de l'autre, 1996).

Doi algerieni celebri precum Camus şi Derrida au privit chestiunea spinoasă a teritoriului lor natal din unghiuri diametral opuse: primul vede colonialismul drept exclusiv cultural, iar al doilea porneşte de la premisa că natura însăşi a culturii este una colonizatoare. Din ambele perspective, însă, bilingvismul Algeriei apare ca problematic în termeni de opresiune şi expropriere lingvistică. Prin urmare, algeri