Faptul e consumat. Avem o Comisie care va documenta legitimitatea condamnării comunismului. Comisia e prezidată de un mare specialist şi compusă din oameni a căror onorabilitate e incontestabilă. Evident, dacă în actuala conjunctură nu există altă cale pentru a-l determina pe preşedinte să facă o declaraţie publică adecvată, această cale trebuie acceptată. Scopul scuză mijloacele. Dar principiul acestei comisii rămîne, din punctul meu de vedere, inadmisibil. Iată de ce.

O comisie constituită cu bună-credinţă nu poate anticipa rezultatul cercetărilor ei. Cînd pui la treabă o asemenea comisie, laşi deschisă, cel puţin teoretic, o alternativă: comunismul poate ieşi, la sfîrşit, înnegrit, ca un episod nefericit al istoriei naţionale, dar poate ieşi şi basma curată. Sîntem dispuşi să asumăm un asemenea rezultat? Mi se va răspunde că premisa actualei comisii e o judecată negativă asupra "vechiului regim" şi că ea nu urmăreşte decît să centralizeze şi să sistematizeze informaţia existentă, pentru a furniza temei "ştiinţific" unui gest politic altfel inevitabil. Dar dacă ştim dinainte ce vom obţine, dacă ştim dinainte că dictatura comunistă a fost criminală, atunci de ce ne mai trebuia comisia? Iar dacă nu ştim, dacă nu sîntem încă siguri că regimul comunist trebuie condamnat, atunci ne vom confrunta cu o serie de întrebări foarte delicate, al căror răspuns va avea, poate, nevoie de înfiinţarea a noi şi noi comisii de cercetare. Două exemple: 1) Ce a vrut să spună preşedintele Băsescu în campania sa electorală, cînd i-a vorbit lui Adrian Năstase despre "blestemul" sub care stă electoratul român: să aibă de ales între doi comunişti? Dacă nu e sigur că regimul trecut a fost chiar aşa de rău, atunci de ce a avea de ales între doi exponenţi ai lui ar fi un "blestem"? Iar dacă blestemul e blestem, de ce avem nevoie de confirmarea lui pe bază de "acte"? 2) Dacă nu sîntem