Spoiala din cuvîntările patriotarde despre România curge în dîre groase, odată cu apele Dunării. Ce-a mai rămas din ţara minunată pe care nu-nceta s-o cînte bardul prin cenacluri înflăcărate? Unde naibii au dispărut trainicele realizări ale Epocii de Aur pentru care oftau, pînă mai ieri, tribunii de tip nou sau nostalgicii vremurilor în care se lăfăiau pe stadioane simbolurile socialismului victorios? Cîte şuturi în fund să le tragem celor care, zîmbind suficient şi ironic, mai aveau puţin şi treceau în dicţionarul cu vorbe de duh rostirea atribuită lui Nicu Ceauşescu, potrivit căreia n-o să apucăm noi nici să vopsim ce-a ridicat tac'su?

S-au dus pe apa Sîmbetei şi-n valurile Dunării toate iluziile că România ar fi o ţară ridicată şi aşezată temeinic, dar care n-a reuşit să-şi revină în ultimii ani din şocul dezlipirii bruşte de comunism. De fapt, acum, odată cu furia apelor, avem ocazia funestă să constatăm că locuim într-o şandrama. Că, dincolo de spoiala clădirilor mari şi frumoase ridicate ca semn al prosperităţii prin marile aglomerări urbane, se află o ţară făcută din chirpici şi disperare. România adevărată, România profundă, n-are nimic de-a face cu nazurile celor care intră în pragul unor crize de nervi pentru că n-au avut cîteva zile apă caldă la bloc. România, în fiinţa ei, în pîntece, este România lacustră văzută în aceste zile la televizor (chiar şi de cei care, pînă mai ieri, ar fi rostit în faţa unui sat din chirpici, asemenea ţăranului în faţa girafei, un uluit "Aşa ceva nu există!"). Ne place au ba, ne doare sau nu, trebuie să recunoaştem că trăim într-o ţară de chirpici, care de ani de zile pîrîie din toate încheieturile. Cînd bate vîntul, zboară acoperişurile, cînd vine apa, se dărîmă zidurile. Între timp, ca şi cînd n-ar fi existat drumuri pe care să le bată în căutarea adevărului despre ţara pe care o conduc, mai toţi liderii politici a