limba română la televizor

Textul pe care îl publicăm mai jos este o victorie absolută a impulsului intertextual. E aproape un text virtual. El e compus, în proporţie de peste 95%, din rămăşiţe (sintagme sau doar cuvinte) ale altor texte. Rămăşiţe pe care monitorizările CNA, efectuate în cel puţin patru reprize, între mai 2001 şi februarie 2005, le-au semnalat ca abateri de la regulile limbii române în linie ortoepică, morfologică, sintactică, lexicală, deci, semantică.

Rezultatul clasic al unui asemenea studiu e lista de cuvinte, listă în care utilizarea incorectă este pusă faţă în faţă cu norma validată de gramatică. Dar, printr-un artificiu pur retoric, paradigma poate fi transformată în sintagmă, pagina ordonată pe verticală, în text scris pe orizontală. În acest proces de reorganizare, ideal este ca liantul, "cimentul" să fie folosit cu zgîrcenie, Cicero visînd chiar la un edificiu în care părţile sînt asamblate nu prin lipire, ci prin strunjirea perfectă a asperităţilor. În general, însă, visurile nu devin realitate, aşa că a trebuit să apelez la segmente de legătură pe care le-am marcat, spre ştiinţă, cu alt caracter de literă.

Surpriza abia acum a venit. Acest artefact, echivalînd cu greşeala gramaticală absolută, în stare pură, s-a dovedit, încă de la prima lectură, agreabil, incitant chiar. Pînă şi dezacordurile flagrante, taxate sever de şcolarii de la primară sau inadmisibile fracturi de sens nu mi-au mai părut erori apocaliptice. Cum a fost, oare, posibil?

În urmă cu două decenii, mai exact în 1987, Françoise Thom publica, la Paris, o carte în care analiza categoriile şi funcţionarea limbii de lemn; poate cea mai teribilă nedumerire a autoarei viza succesul stabil, persistent al acestui mod de comunicare clădit pe minimalizarea opţiunii individuale, aşa încît clişeul înlocuieşte subiectivitatea.

Reiau aceeaşi nedumerire