Fabrica pe care a pus ochii era de stat, managementul - prost, iar rezultatele financiare, pe măsură. Deşi cumpărase o companie aproape pe butuci, planul fostului comerciant a fost simplu şi cât Fabrica pe care a pus ochii era de stat, managementul - prost, iar rezultatele financiare, pe măsură. Deşi cumpărase o companie aproape pe butuci, planul fostului comerciant a fost simplu şi cât se poate de eficient: şi-a concentrat afacerea aproape în exclusivitate pe export. Şi avea toate argumentele pentru a face acest lucru. În primul rând, forţa de muncă ieftină din România. Cu cheltuieli salariale medii de sub 100 de dolari pe angajat, îşi putea permite să vândă cărămizi pe pieţele occidentale la preţuri imbatabile. Contractele din Vest au început să curgă, iar fabrica s-a redresat rapid. Dar mai era ceva. Costurile de producţie erau în lei, iar cărămizile le vindea pe dolari. Cum moneda naţională se deprecia abrupt de la o săptămână la alta, când schimba dolarii pe care îi primea, obţinea din ce în ce mai mulţi lei. Plătea aceleaşi salarii în moneda naţională, iar surplusul mergea la bancă. Ori de câte ori BNR anunţa deprecierea leului, proprietarul fabricii de cărămidă îşi freca satisfăcut mâinile şi îşi umfla buzunarele. Din 1998 şi până în 2003, cursul dolarului în raport cu leul a crescut de aproape patru ori. Afacerea a prosperat, iar contul proprietarului era din ce în ce mai mare. De investiţii în tehnologie nu prea voia să audă din moment ce, la un simplu calcul, trebuia să investească vreo câteva milioane de dolari. "Cu banii ăştia, mai bine plătesc salarii timp de zece ani", explica el.

Din 2004 însă lucrurile au început să se schimbe. Leul a început să se aprecieze în raport cu principalele devize internaţionale, iar schema financiară a omului nostru de afaceri devenea din ce în ce mai şubredă. Profiturile obţinute până mai ieri din simpla jonglare cu