Simplul fapt de a debuta cu două cărţi este, în general, suficient pentru a atrage atenţia asupra unui autor. Chiar dacă la edituri cu vizibilitate net diferită (Do-minor şi Polirom) şi chiar dacă apărute la o distanţă de câteva luni, Tudor Lavric iese pe piaţă - practic - cu două romane: Draculaland şi Necăsătoriţii. Absolvent de Filologie (în 1991) reconvertit rapid în jurnalist, Lavric îşi asumă cel puţin un risc: acela de a fi perceput prin tiparele cinematografice ale poveştilor de succes americane, centrate pe un scriitor - reporter, aşezat în faţa maşinii de scris, cu o ţigară în colţul gurii, începând de obicei prin a tasta câteva litere din prima propoziţie...

Conştient de această posibilitate şi exhibând-o întrucâtva, Lavric slalomează pe o linie teribil de îngustă. Autorul-narator din Draculaland e într-adevăr ziarist, scrie şi un roman, are obsesia evadării într-o lume ficţională, întreţinută de escapade bahice sau discursive. Inteligent, Lavric îşi construieşte şi descompune, pe rând, această imagine. Rămâne din jurnalist numai fluenţa scriiturii pe spaţii mici. Dincolo de ea, nimic din graba atât de precisă a omului de presă: compus din fragmente surprinzător de autonome faţă de orice fir narativ, cu dese şi stenice guri de aer, romanul conţine povestea (poveştile) scrierii lui. Când parodiată, când luată în serios, tehnica acestui surfiction nu e deloc aridă, în spatele ei stă o vitalitate care ajunge să vascularizeze chiar şi artificiile. Nu întâmplător, apelul continuu la alcool nu e un motor al textului, ci o mai degrabă o confirmare a tuturor tensiunilor. Deloc liniare şi deloc explozive, acestea aparţin unui spectaculos privat, intim. Cu alte cuvinte, indecidabil... Teritoriu al delimitărilor dificile, un roman ca Draculaland permite deopotrivă sincerităţi şi bovarisme: "Hârtia se lăsa acoperită cu orice semne străine. Dacă aş fi inve