Unora le place muzica savantă: cel puţin o jumătate din publicul prezent în Sala "Olivier Messiaen" (s-a văzut din reacţii); cvartetul "Renoir" (ce nu se sfieşte să se înfăţişeze la nevoie şi ca trio); Krzysztof Penderecki (figura polarizatoare a celei de a 18-a ediţie a Festivalului "Presences"); Pierre Farago (compozitor şi organist francez, născut la Caen în 1969). Altora le place jazz-ul: restul spectatorilor (poate mai puţin numeroşi, dar cu siguranţă, mai extravertiţi); François Moutin şi Daniel Ciampolini (contrabasist şi, respectiv, percuţionist, cu care orice şef de big-band şi-ar dori să colaboreze); Antoine Herve (remarcabil pianist şi compozitor, născut în 1959, la Paris). Şi unii, şi alţii au asistat la scenariul binecunoscut al Festivalului de la Radio France: unui compozitor de notorietate (în acest an, Penderecki) i se atribuie rolul de amfitrion, având deci calitatea de a invita colegi de breaslă mai tineri şi, fireşte, mai puţin tăbăciţi de instanţele înalte ale marketing-ului muzical. Aceasta după ce, în calitatea lui de gazdă generoasă, compozitorul polonez nu a prididit să-şi ofere talentele (mai vechi sau mai noi), nu de alta, dar nu se cade ca lumea să uite cine e proprietarul, fie şi numai pentru două săptămâni, a unor atari reuniuni sonore. Penderecki, a cărui creaţie Rene Bosc (actualul director al "Presences"-ului) o definea ca un roman al muzicii contemporane, a înotat în tot felul de ape: reci (sau chiar îngheţate), călduţe (preferate de cele mai multe ori), fierbinţi (atunci când simţea cum frigul îi străpunge popularitatea), dulci, sărate, sălcii... A fost hulit (la început) de către tradiţionalişti, pentru ca apoi să fie blamat de modernişti. Cameleonic, bine aclimatizat la temperatura succesului, cu un dever mereu prezervat, statornic, nu e chiar atât de (ana)cronic pe cât se spune. Mai curând e un prizonier al modelor, al tradiţiei d