Am participat de curând, alături de prietenul Constantin Stan, prozator important al literelor de acum, şi de poetul Dan Mihai Cipariu, la o întâlnire cu cititori-elevi dintr-un mare liceu bucureştean, "N.Tonitza". Întâlnirea se înscria în cadrul mai mult decât binevenitelor lecturi publice, program naţional iniţiat şi subvenţionat de Uniunea Scriitorilor din România, cu sprijinul câtorva generoşi sponsori. Ea premergea şi unui moment festiv din viaţa acestui lăcaş de cultură în care se plămădesc şi îşi fac ucenicia creatoare mulţi dintre importanţii artişti plastici din deceniile viitoare: Zilele Liceului "N. Tonitza".

Ca la oricare astfel de întâlniri, am păşit spre tinerii strânşi în încăpătorul laborator de chimie al Liceului (am înţeles că nu este dotat cu o "sală de festivităţi"!) cu inimă şi gând şovăitoare. Nu mai ştiu, îmi dau seama, prea multe despre tinerii de astăzi în general şi, mai ales, despre universul de gânduri şi preocupări al celor care şi-au ales drept drum viitor de viaţă meşteşugul artelor. Ştirile venite prin mass-media dinspre ei sunt, de obicei, pline de grozăvii, ca şi cum şcoala românească s-ar afla acum, mai mult ca oricând, pe buza dezastrului. Ştiri şi imagini parcă cu dinadinsul căutate spre a propaga şi a întreţine această imagine.

Falsă imagine, totuşi, atât timp cât este unilaterală, părtinitoare şi voit semănătoare de descurajări şi retezări de elanuri. În şcolile noastre se petrec mult mai multe fapte demne de a fi popularizate, decât inerentele bătăi adolescentine, sfidări ale disciplinii sau consum de ţigări, droguri ori alcooluri. Se vorbeşte prea puţin despre înstrăinarea dintre generaţii, despre neputinţa părinţilor de a-şi mai struni şi forma copiii, părinţi ei înşişi cu grave carenţe educaţionale, crescuţi şi formaţi în anii când şcoala româneaască, sub asaltul feluritelor experimentări din "decen