oana Pârvulescu îmi mărturisea odată că, de fiecare dată cînd are o nelămurire legată de perioada interbelică, are înclinaţia involuntară de a pune mîna pe telefon spre a-l suna pe Zigu Ornea. Nici astăzi nu s-a obişnuit cu gîndul că specialistul în cultură şi istorie interbelică nu îi mai poate răspunde întrebărilor. Pînă în 2001, anul morţii sale, Zigu Ornea a fost pentru toată lumea întruchiparea competenţei teoretice în materie de cultură românească.. Îl puteai întreba orice, de la amănunte politice rătăcite în arhivele interbelice (,Cine era ministrul de interne în 1922?") şi pînă la cancanurile cu iz indiscret, a căror îndrăzneală ameninţa să rănească intimitatea vieţii de alcov a personalităţilor de odinioară. Zigu Ornea ştia tot şi răspundea fără şovăire, iar atunci cînd avea el însuşi îndoieli în privinţa temeiniciei unei informaţii, nu întîzia să o verifice spre a-ţi confirma dacă a avut sau nu dreptate. Şi toate astea le făcea fără grimasa intelectuală a celui care mai avea, printre atîtea altele, încă o corvoadă de îndeplinit. Îi plăcea ce făcea şi nu concepea că ar fi putut face şi altceva în viaţă. Şi astfel, trăind printre cărţi şi dedicîndu-le aproape tot timpul, Zigu Ornea a reprezentat ipostaza erudită pe care o poate lua cercetarea omenească atunci cînd este însoţită de o pasiune autentică.

Cartea Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea este o dovadă în această privinţă: ea arată că acribia intelectuală este fecundă dacă, în dedesubturile sufleteşti ale celui care o practică, există un filon afectiv. Cu alte cuvinte, Viaţa lui C. Dobrogeanu-Gherea s-a născut din dragostea pe care elevul de odinioară, în timpul anilor petrecuţi la liceul din Botoşani, a resimţit-o pentru figura stranie şi greu de aşezat în tipare a militantului socialist de origine rusă. Avem de-a face cu expresia doctă la care poate ajunge atracţia juvenilă atunci cînd este tre