Textul sau existenţa? Ce a fost la început? Unde se sfîrşeşte literatura şi unde începe viaţa? Există viaţă adevărată dincolo de poveştile rămase din existenţa fiecăruia? Ce este mai important: ce scriem sau cum scriem? Iată cîteva întrebări cheie la care, în spirit ludic sau încrîncenat, cu ironie de belfer sau cu morgă academică, cu farmec boem sau cu ariditate conceptuală, se străduiesc să răspundă - explicit sau indirect, prin textele lor literare - toţi scriitorii foarte mediatizatei generaţii optzeciste, pionierii autodeclaraţi ai postmodernismului românesc. Ioan Groşan nu face excepţie, chiar dacă locul său în tabloul de elemente al literaturii optzeciste este unul destul de greu de fixat.
Format la şcoala clujeană, vioara întîi a grupului specializat în texte satirice, Ars Amatoria (a cărui denumire nu a fost pusă niciodată în chestiune în timpul pudibondei ,Epoci de Aur", vajnicii cîini de pază ai eticii şi echităţii socialiste fiind convinşi că este ceva legat de ,arta făcută de amatori"), Ioan Groşan este unul dintre puţinii scriitori optzecişti reprezentativi care nu a fost paraşutat în literatura română odată cu desantul ('83), ordonat şi supravegheat, cu mînă de fier, de Ovid S. Crohmălniceanu. Fapt firesc, nimic nefiindu-i mai străin acestui spirit eminamente ironic, niciodată dispus să înghită pe nemestecate idei primite de-a gata, decît ideea înregimentării sub faldurile (glorioase?) ale drapelului generaţionist.
La prima vedere, prozele scrise de Ioan Groşan în anii'80 sînt cele ale unui foarte înzestrat povestitor tradiţional, obligat să se supună austerelor reguli formale impuse de moda textulistă. Epicul său cu forme rubensiene pare adesea sugrumat în uniformele desantiste, severe, lipsite de fantezie, cu două numere mai mici. Imaginaţia adesea excesiv de înfierbîntată a autorului este temperată periodic de duşul rece al