Următoarele trei ediţii antologice din Povestea vorbii, publicate în patru cărţi1, apărute sub egidele editurilor Regis (f. 1.2, f a.3), Herra (f. 1.,2003), Miracol (Bucureşti, 1996) şi Litera Internaţional (ed. a III-a, Bucureşti-Chişinău, f. a., ed. I, Bucureşti-Chişinău, 2003), m-au îmbiat, prin următoarele caracteristici comune, să le includ în acelaşi comentariu: 1 - nici-una din ele nu are prefaţă filologică; 2 - nici-una din ele nu are nici-o indicaţie bibliografică privind ediţia-matcă. Aceste absenţe, combinate cu observaţiile extrase din colaţionarea prin sondaj a fiecăreia din ele cu ediţia originală (1852-1853) şi cu câteva din ediţiile postume mai acătării, publicate până în 1996, mi-au relevat cel de al 3-lea cusur caracteristic comun: toate trei - este adevărat, fiecare în felul ei (după stilurile făptaşilor!) - au fost hoţite de nişte plagiatori mai mult sau mai puţin îndemânatici, care s-au dedat totodată, ca să le reuşească operaţiunile şi ca să li se şteargă urmele furturilor complexe, la nişte mişmaşuri (după minţile lor) pseudorafinate. Ca de obicei, s-au înşelat, pentru că asemenea urme, mărturisind stângăcii specifice nătăfleţilor vanitoşi, pot fi descoperite, cu aplicaţie şi stăruinţă, de ochii cărţarului profesionist.
Un editor plagiator, deci hoţ de cunoştinţe filologice, dacă ar fi fost cât de cât inteligent, isteţ, abil şi mai mult sau mai puţin procopsit, adică şcolit - dar nu la "seral" sau "pe puncte" -, răsfoind, o vreme mai îndelungă, în biblioteci cu bogate depozite de cărţi, mai multe ediţii antume şi postume ale operelor unor scriitori români din secolul al XIX-lea, mai cu seamă ale scrierilor lui Anton Pann, şi îndeosebi ale Culegerii de proverburi sau Povestea vorbii, s-ar fi ales cu câteva observaţii interesante şi, la o adică, folositoare. De pildă, că meritul primei încercări de transcriere cu litere a câtorva tex
