Cînd nu era pus direct, ca înainte de 1990, sub copertina încăpătoare şi confortabilă a Cîntării României, Salonul de artă, fie el naţional sau municipal, se aşeza singur, în virtutea nenumăratelor reflexe condiţionate, în descendenţa aceluiaşi ,,grandios festival", aşa cum s-a întîmplat în primii şase-şapte ani de după 1990. Cu mici excepţii, el era o demonstraţie masivă de conformism şi de mediocritate, fără structură, fără idei şi, mai ales, fără consecinţe. Cum artiştii importanţi refuzau cu obstinaţie să participe la aceste bilanţuri gregare, rămînea loc suficient pentru tot felul de prezenţe exotice. Pictori, sculptori, graficieni şi de alte specialităţi, care nu reuşeau de ani buni să-şi adune lucrări pentru o personală, se trezeau brusc, în preajma Salonului, din prelunga lor picoteală şi se înfăţişau proaspeţi cu aceeaşi lucrare pe care o tot plimbau de la o ediţie la alta, de la naţional la municipal şi viceversa. Se năştea, astfel, o specie nouă în lumea artelor noastre contemporane: artistul salonard sau sezonierul. O efemeridă, la urma urmelor, care bătea o clipă din aripioare şi apoi se stingea anonim, o dată cu golirea melancolică a simezelor. Dar pe lîngă faptul că era neverosimil de plat, Salonul crea şi o imagine falsă a artelor noastre de astăzi; fie prin incapacitatea naturală de a reprezenta fenomenul viu, fie prin omisiuni voluntare şi prin manipularea vinovată a privitorului.

Mentalitatea colectivistă, sentimentul de siguranţă laşă pe care ţi-l dă adăpostul la umbra mulţimii, statutul existenţial vag şi starea morală ambiguă, generate amîndouă de acea prezenţă discretă, la limita irelevanţei, într-un organism redundant şi diform, erau atunci, în tăietură proaspătă, evidenţe de-a dreptul traumatizante. Cu atît mai mult cu cît toţi artiştii momentului, fără excepţie, aveau încă plămînii îmbîcsiţi de respiraţia exclusivă în atmosfera