Experimentalist de ultime consecinţe pe linia avangardismului radical, Tristan Tzara (16 apr. 1896 - 24 dec. 1963) îşi începe activitatea literară relativ cuminte, sub blindajul seriozităţii precoce, aşa cum doar adolescenţii reuniţi ulterior în "grupul de la Tîrgovişte" o vor mai face, la peste trei decenii distanţă. Elev de liceu încă, Samuel Rosenstock (S. Samyro) editează în 1912 revista Simbolul, împreună cu bunul său prieten I. Iovanaki (poetul Ion Vinea), mai vîrstnic cu un an, în timp ce viitorului pictor dadaist şi cubist Marcel Iancu i se încredinţează partea grafică a publicaţiei. Foaia, deşi efemeră, cunoaşte un oarecare succes şi atrage nume remarcabile: Macedonski, Minulescu, Emil Isac, Adrian Maniu etc. În poemele de început apărute aici, S. Samyro se arată cucerit atît de banale sinestezii simboliste: "ritmuri roz-albastre", "culori parfumate" sau "acorduri violete", cît mai ales de exotismele minulesciene, zidindu-se epigonic în acest model tutelar. Abia din 1915, cînd publică în Chemarea şi în Nouă revistă română, începe să se simtă cu adevărat vocea insurgentului şi, ca pentru o schimbare la faţă corect presimţită, se va identifica de acum încolo numai cu pseudonimul de consacrare: Tristan Tzara. Că poeziile de pînă la 1915 sînt, "franc spus, proaste" (Ov. S. Crohmălniceanu), o dovedeşte şi corespondenţa din 1934 cu Saşa Pană, viitorul său editor: "Nu cred necesar să figureze în această culegere poemele apărute în Simbolul, nu fiindcă sunt simboliste, cum spui, ci fiindcă sînt - atît cît pot să-mi amintesc - efectiv lipsite de interes". Are convingerea că vor exista întotdeauna "ciocli" care să dezgroape "cojile şi drojdiile", motiv pentru care refuză asocierea la o asemenea "plăcere de prost-gust". Interesantă este şi discuţia despre posibilele titluri ale antologiei. Poeme dinainte de Dada este respins tocmai pentru că Tzara vede în el o ruptură