Săptămîna Luminată mi-a oferit o îmbuibare cu peliculă fără precedent, cel puţin raportîndu-mă la ultima jumătate de an. Am ajuns la trei vizionări de presă în cinci zile, am îngurgitat patru filme într-un week-end, ocazie cu care m-am repus la curent cu noutăţile video şi DVD. Din nefericire, nu mă pot lăuda decît în proporţie de 15% cu calitatea lungmetrajelor vizionate. Căutam o vacanţă a cerebelului, dar n-am obţinut-o decît pe jumătate. În schimb, mă mîndresc cu faptul că aceste filme, deşi în aparenţă îndemnau la un consumerism paşnic, împănat cu floricele, suc şi stagnatul pe canapea, au constituit un prilej excelent de teoretizare.
Primul exemplu care îmi vine în minte este "Harry Potter şi Pocalul de Foc", actualmente bun de închiriat. Să fie poate de vină circumstanţele pascale în care am urmărit lungmetrajul, dar tind să cred că acest puştan este noul martir universal. Identificarea spectatorului cu el se face cu mare uşurinţă. Dacă stai să faci "contabilitatea" personajului, descoperi cu surprindere că nu e vreun elev strălucit, nici vreun erou neînfricat, nici vreun orator sau comunicator viabil sau un vrăjitor inspirat. Pare să aibă niscaiva supra-puteri, dar pînă să le descopere sau să îşi dea seama cum să le folosească... Harry Potter se reduce la nişte bun-simţ şi o doză de simpatie. Neavînd prea multe caracteristici, oricine se poate identifica cu el. Plus că vîrsta sa fragedă, inadecvarea la context şi încercările la care e supus îţi trezesc instant instinctele protectoare...
Aici vine partea interesantă: bonusul e ditamai halca de experienţă cathartică, rezultată tocmai din uşurinţa suturii spectatorului. Spun "cathartică" pentru că arareori am văzut un personaj pătimind ca Harry Potter. În comparaţie cu el, Antigona a dus-o pe roze. Nu mai vorbesc de puştanii lui Dickens care, puşi lîngă vrăjitorul adolescent, arată ca n
