Gheorghe Tomozei are un privilegiu pe care nimeni nu i-l mai poate lua, nici post-mortem: face parte din generaţia lui Nichita Stănescu. Este ca şi cum ar figura în Istoria literaturii... a lui G. Călinescu.
Prinţul Tom - aşa îi spunea Nichita Stănescu - a fost întotdeauna adeptul eleganţei, în vestimentaţie, în publicistică, în poezie. Kitsch-ul promovat pe scară largă de regimul comunist i-a rămas străin. Pentru a evita un conflict de gust cu oficialitatea, poetul s-a refugiat într-o artă a decorativului şi miniaturalului, a frumuseţii demodate, care părea inofensivă şi era tolerată. În marea carte a literaturii române contemporane el s-a mulţumit să deseneze vinietele.
Cum se înfăţişează azi poezia lui Gheorghe Tomozei? Nu cumva jocul de-a desuetudinea a devenit desuetudine propriu-zisă? În vârtejul violentelor schimbări de azi, mai interesează pe cineva frazele înnodate cu graţie, asemenea unor funde?
Putem încerca să răspundem la aceste întrebări recitindu-i versurile.
Se remarcă încă de la lectura titlurilor poemelor frumuseţea căutată a fiecărei sintagme. Înţelegem de la început că există cuvinte care niciodată n-ar putea fi întâlnite în poezia lui Gheorghe Tomozei. Poetul le preferă fără ezitare pe cele care sunt frumoase dinainte de-a le folosi el, pe cele care, chiar şi în dicţionare, constituie mici focare de poezie: poet, mare, nor, vultur, hidalgo, ninsoare, crin, miere.
Preferinţa pentru cuvintele ,poetice" se manifestă în toată plenitudinea în cuprinsul poemelor. Ar putea fi alcătuită o listă cu sute de exemple: balerină, cireş, sărut, flamură, mireasmă, brumă, rouă, clopot, spadă, purpură, portocală, stea, fildeş etc., etc. Un loc aparte ocupă lexicul specific altor epoci, care prin simpla lui prezenţă face ca poezia să fie străbătută de o undă de nostalgie: locomobilă, a sloveni, lectic
