Evident pentru (mai) toată lumea, colaborarea scriitorilor cu regimul comunist a pus un stigmat deopotrivă asupra personalităţii lor umane ca şi a celei creatoare. Cei mai lucizi i s-au împotrivit în grade diverse, cu mai multă ori mai puţină consecvenţă, conturînd - fenomenul cel mai frecvent invocat - aşa-zisa rezistenţă prin cultură. Adică o concentrare asupra operei, cultivarea exclusivă a acesteia, care se asocia cu ignorarea contextului politic-social, cu o postură de pasivitate faţă de multiplele note ale anormalităţii celui din urmă. Să admitem, mai bine mai puţin decît nimic. Chiar dacă, aşa cum preciza Monica Lovinescu, "Estetismul n-a fost o formă de rezistenţă suficientă", era preferabilă o disociere, fie şi relativă, de aberanta putere unei prestaţii propagandistice scabroase la care s-au pretat nu puţini indivizi ai scrisului. A veşteji rezistenţa prin cultură n-ar fi azi reacţia cea mai potrivită, după cum n-ar fi nici aplaudarea sa entuziastă, ca şi cum am avea a face cu un triumf. Curios ni se pare un lucru. De o asemenea rezistenţă fac caz mai cu seamă autorii care au beneficiat înainte de 1989 (şi, nici o grijă, şi ulterior) de-o situaţie confortabilă, nu o dată plasaţi în funcţii de conducere, ba chiar şi membri ai CC-ului, mai totdeauna avînd larg deschise porţile călătoriilor, ba chiar îndelungatelor şederi în Occidentul diabolizat de ideologie. De ce n-au făcut caz de rezistenţa prin cultură scriitorii (adesea de prim rang) ostracizaţi, apăsaţi de nevoi şi, de altminteri, cei mai nepătaţi, precum Radu Petrescu, Leonid Dimov, M. Ivănescu, Emil Brumaru? Nu cumva pentru că heralzii conceptului nu se prea îndurau a se dispensa de trusa oportunismelor discrete, a concesiilor "mici", săvîrşite cu nădejdea că nu vor ieşi la suprafaţă? Nu cumva pentru că erau mai buni echilibrişti şi prestidigitatori decît luptători înzestraţi cu musculatură morală şi