Dupa aproape doua saptamâni de cosmar, Bistretul incearca sa revina la viata. Inca speriati de toate prin câte au trecut, inca nesiguri de ce ii asteapta, oamenii fac eforturi disperate sa-si continue traiul de acolo de unde Dunarea nemiloasa l-a oprit. Incep sa-si vada incet de ale vietii. Cei care au plecat pribegi pe la rude au venit acasa si asteapta sa vada daca-i mai paste vreo primejdie. Numai când vor fi siguri ca furia Dunarii s-a potolit, numai atunci si-or aduce lucrurile inapoi, sa le rânduiasca asa cum au fost. Ceilalti, care n-au vrut cu nici un chip sa-si paraseasca gospodariile, isi vad de grijile dintotdeauna: de animale, de pasari, de lucrurile casei, de ei. Spaima nu le-a pierit din suflete insa. Când au câte un ragaz, ies pe la porti, in ulite, sa-si spuna infricosarea. Doar asta parca-i mai linisteste - sa stie unul de altul, sa stie ca nu lupta singuri cu durerea. Frica e aici In prima ulita de lânga primarie iesi, cu mic, cu mare, tot neamul lui Bairam. Vopsesc poarta. „Pai daca inainte de Paste n-am putut, ca era apele?! Acu' luai o cutie de vapsea, s-o dau pe tabla asta, c-a ruginit“, lua cuvântul Dobrica Bairam, capul familiei. Lânga el, pirandele si copiii dau o mâna de ajutor. „Asta-i Aurica, muierea, uite-o colo pe noru-mea, Zânca, de-l tine pe Florea. Leana, Tatiana, Florica si puradeii - cu totii suntem vreo cin'spe. Câti ne vezi, doamna, toti am fost pe dig. De-aci n-am plecat, ca era nevoie de oameni sa salveze! Am carat saci, am muncit cot la cot cu românii! Ca si ei au case aci, da' si noi. Ca traim laolalta si altfel nu se poate“. Bairam isi intrerupse cuvântarea solemna cât sa mai dea vreo doua pensule pe poarta. Relua: „Am fost si la Plosca, sa impartim mâncare la sinistratii de era acolo. Foamea e grea, doamna, noi stim, ca suntem tigani costorari! Si de Paste n-am mâncat, n-am baut, am muncit sa nu ne inecam casele in apa. Mare