Povesti de dragoste.
"Esti un inger, esti un crin/ Esti amorul meu deplin..." Poveste de iubire dintre o taranca-poeta din Susenii Bargaului si barbatul ei
Ioana din Suseni
O cheama Ioana si iese in fata casei, aplecandu-si obrazul pana la pamant, ca sa vada cum cresc florile. Pamant reavan, negru-negru, cu miros de brazda proaspata. Ioana mangaie varfurile verzi si frunzele. "Doamne-ti multam, cat mi-s eu de fericita!", zice in fiecare dimineata, vorbindu-le parca florilor abia imbobocite. Apoi se ridica in picioare. Se uita departe, pana la capatul campurilor, spre muntii stravezii, cu gulere lungi de abur. Acolo a plecat in zori, la primul tipat al soarelui, Vasale, omul ei. A plecat sa munceasca pamantul. Ea l-a sarutat pe obraji, apasat, ca de fiecare data, netezindu-i cu palma pletele carunte. I-a pus in traista merinda buna, friptura, cas, farina pentru mamaliga, prajituri. Si-oleaca de tuica si tigari. L-a petrecut cu privirea pana la capatul campului. Ca de fiecare data, dintotdeauna. Ea a ramas singura cu florile. Si deja ii e dor. "Mi-i dor de el in fiecare zi. Il sarut, si cand pleaca, si cand vine sara din camp, si cand ma duc la biserica. Tat timpu. Ne-am iubit mult si tat asa si acuma. De cand am fost legati, n-am stat nici o zi despartiti. Intr-o viata-ntreaga, nu mi-o lipsat de acasa nici o noapte. Noi doi nu ne-am certat niciodata. De ce sa ne certam, daca tatu-i asa de bine?..."
Taranca din satul bistritean Susenii Bargaului, Ioana Cioncan nici nu si-ar putea inchipui ca undeva, in lume, s-ar putea intampla altfel. Strans in broboada, parul ei e negru, lucios, ca-ntr-un vechi tablou din perete, de cand era fecioara. Nu si l-a vopsit niciodata si n-o va face. "In viata mE am avut mari lipsuri si neagiunsuri. Da ce sa fac, daca pana acuma nici on nacaz n-o fost asa de tare ca sa ma poata pe mine incarunti?
