Tare se mai minunau mureşenii când aflau despre răceala care există între vecinii din Germania – că nu se cunosc, că abia se salută, că nu se caută. Era ceva de neconceput pentru mureşeanul de zi cu zi – vecinul era omul care te ajuta să urci un dulap în casă, care îţi ţinea rândul la coadă şi alături de care ascultai România liberă. Vecinul devenea prietenul tău.

Cei 15 ani de democraţie au schimbat însă lucrurile între mureşeni. Nu mai departe de acum câteva zile, pe scara unde locuiesc, un vecin – habar nu am cum îl cheamă – muncea de zor la renovarea apartamentului. Cu zgomot şi praf. Care a deranjat alţi vecini, la fel de anonimi pentru mine. Unul dintre aceştia, deranjat de zgomot, a mers la uşă pentru a atrage atenţia asupra faptului că „se munceşte gălăgios în orele de linişte". Vecinul deranjat a ajuns în faţa uşii de unde provenea hărmălaia, dar a ezitat să bată la uşă şi s-a întors în casă. După două minute a apărut cu un bilet – „nu munciţi între orele 14 – 17, sunt ore de linişte" – pe care l-a lipit tiptil pe uşă. Omul nu mai dorea să îşi cunoască vecinii. Decât să vorbească cu ei mai bine le-a lăsat pe uşă un bilet anonim.

Extrapolând, pe aceeaşi pantă a dezumanizării relaţiilor se scurge mai tot oraşul. Orgoliile „instituţionale" sau „politice" fac ca relaţiile să se aşeze pe alte norme. Consiliul Judeţean mai colaborează cu Prefectura numai dacă în fruntea celor două instituţii sunt oameni ce provin din acelaşi partid. Colegii de muncă se ajung unul pe altul în cele opt ore petrecute împreună. Urările de sărbători se transmit prin mailuri şi SMS-uri, căci de mult sunt uitate felicitările scrise cu mâna.

De treci prin Maramureş, ca orice străin, oamenii din sat te opresc pe stradă, te întreabă pe cine cauţi şi te roagă să îi cinsteşti intrându-le în ograda lor, să mănânci şi să bei cu ei. La noi, cel mult, primeşti un bil